luni, 10 noiembrie 2008
vineri, 31 octombrie 2008
Toamna povesteşte...
E toamnă, cum nu a mai fost alta. Poveştile acestei toamne sunt altfel, mi-a vorbit despre toată lumea fără rezerve, mi-a spus că şi eu sunt altfel. A ajuns la capitolul în care aflu că acum trebuie să fie greu, ca mai tîrziu să fie bine. Şi cu cît e greul mai covîrşitor acum, să mă pregătesc pentru un bine pe măsură… Sunt în pauză, un moment fără nici-o consistenţă, de parcă nici nu ar trebui să iau în seama vreo clipă….căci aştept să se termine ceva ca să îmi continui cursul firesc, cel ce ştiu eu că ar trebui să fie. Suspendată în timp…fără mişcare, fără părere…doar să aştept. O vreme, o pauză. Un hamac luxos ţesut într-o clipă magică de un păianjen cu ochelari şi joben, ajutat de 7 păienjeniţe isteţe, toate nevestele lui credincioase în toate cele…mă rog…a doua dintre ele, acum vreo 3 toamne în urmă, s-a simţit neglijată şi s-a montat cu alt păianjen astrolog… Şi-n hamacul cel bizar îmi legăn eu dilemele…Cîteodată cobor cu picioarele pe unde umbă toată lumea şi mă prefac că socializarea îmi face bine, hrănesc trupul cu ce doreşte, dar a doua zi mă simt şi mai singură…
Simţiri de mult adormite s-au trezit violent şi mă împing spre iad pe drumul acela…ştiţi, cel cu intenţii bune. Bine că e pauză….şi nimic nu face parte din realitate…
Pe uşile familiare mie, am găsit plăcuţe nou făcute la vreo ciocănitoare pricepută, cu mesajul : avem si noi vieţile noastre, nu avem timp pentru tine. Mă urc în hamacul meu şi mă legăn…cu un picior leneş atîrnat în gol…îmi fac planuri să nu amorţesc, singură, o vreme. A promis că o să fie bine…că o să treacă repede…dă-mi realitatea înapoi, te rog.
Simţiri de mult adormite s-au trezit violent şi mă împing spre iad pe drumul acela…ştiţi, cel cu intenţii bune. Bine că e pauză….şi nimic nu face parte din realitate…
Pe uşile familiare mie, am găsit plăcuţe nou făcute la vreo ciocănitoare pricepută, cu mesajul : avem si noi vieţile noastre, nu avem timp pentru tine. Mă urc în hamacul meu şi mă legăn…cu un picior leneş atîrnat în gol…îmi fac planuri să nu amorţesc, singură, o vreme. A promis că o să fie bine…că o să treacă repede…dă-mi realitatea înapoi, te rog.
luni, 13 octombrie 2008
Expozitie
Locul 5 mondial, locul 4 european, locul 1 national, cele mai bune rezultate ale Romaniei...MILADY...
miercuri, 17 septembrie 2008
Milady, Erick, Emma, 5
Se întîmplă uneori, să atingi şi să obţii; se întîmplă să cîştigi de unul singur sau în echipă. Milady este fiica lui Erick, nepoata Emmei şi verişoara lui 5, iar prin venele lor curge dragostea mea.
Erick şi Emma
luni, 15 septembrie 2008
Linişte
E linişte.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.
vineri, 25 iulie 2008
Nimic
"Eşti o dementă egoistă!"
Sunt o puştoaică cu funde verzi şi bascheţi mov şi car în spinare un rucsac plin de pretenţii...pretenţii de la îngeri, de la moartea vîntului în pustiuri, de la cei ce-mi seamănă în gînd. Floarea soarelui, iartă-mă că n-am putut opri să te ucid şi să te iau cu mine atunci...
"Fii bună şi rîzi"...Să rîd cu dinţii-mi cariaţi de atîtea nemulţumiri?
Bună! Vezi să nu mă placi prea mult; te avertizez că o să simţi mierea delirului cum ţi se prelinge în călcîie, şi-n plutire o să mă iubeşti pentru fix trei clipe.
Vei dori să mă sfârteci vulgar şi-n vîrful lacrimilor îţi vor rămîne fărîme din carnea mea coaptă de vrajă şi fum. Moartea mea te va bîntui pînă-ntr-o clipă cînd cu sete încinsă vei cere să-ţi umezesc sufletul pierdut. Şi-apoi....gheaţă fadă în deşertul tău, moartea mea în deşertul tău. Vrei? Mai vrei?
Nu-mi face rochie din flori o dată...vei sfîrşi în sclavie şi tainele pămîntului te vor orbi într-o amăgire fără zare...fără mine.
"Mai stai. Eşti tu, închisă în viaţa ta, cu credinţa ta, cu lacrimile tale...o viaţă în valurile vieţii universale...Un ochi ce priveşte şovin, cu dispreţ - un ochi criminal şi justiţiar ; din cînd în cînd un gînd ce zboară spre soare (periculos de sîngeriu), spre cunoaşterea universală. Un izvor de lacrimi...cu sîngele şi credinţa ta. Doar lacrimile ajung să facă parte dintr-un exterior incert...din cauza temerilor."
Îndrazneşte şi pictează asta pe înţelesul meu şi-apoi roagă-te...
De cîte ori mă văd goală, fundele verzi se evaporă şi bascheţii devin opinci. Cît de mult transformăm şi disimulăm cu vălurile de mătase...dezbrăcaţi-vă să aflaţi adevărurile...biciuri pe obrajii care rîd a deşertăciune.
"Eşti nebună!"
Sunt, o spun, o arăt ; fereşte-te de vrei să dormi, rămîi de vrei să urli-n pernele neputinţei.
"Fii bună şi rîzi, dă-mi tot ce eşti..."
Omoară-te în faţa mea, promit să nu schiţez nici gest, nici zîmbet de plăcere, promit să gust aroma ce-ţi va sări din carnea-ţi disperată...Şi să zîmbeşti căci eu te voi iubi cu trei lacrimi mai mult...
Sunt o puştoaică cu funde verzi şi bascheţi mov şi car în spinare un rucsac plin de pretenţii...pretenţii de la îngeri, de la moartea vîntului în pustiuri, de la cei ce-mi seamănă în gînd. Floarea soarelui, iartă-mă că n-am putut opri să te ucid şi să te iau cu mine atunci...
"Fii bună şi rîzi"...Să rîd cu dinţii-mi cariaţi de atîtea nemulţumiri?
Bună! Vezi să nu mă placi prea mult; te avertizez că o să simţi mierea delirului cum ţi se prelinge în călcîie, şi-n plutire o să mă iubeşti pentru fix trei clipe.
Vei dori să mă sfârteci vulgar şi-n vîrful lacrimilor îţi vor rămîne fărîme din carnea mea coaptă de vrajă şi fum. Moartea mea te va bîntui pînă-ntr-o clipă cînd cu sete încinsă vei cere să-ţi umezesc sufletul pierdut. Şi-apoi....gheaţă fadă în deşertul tău, moartea mea în deşertul tău. Vrei? Mai vrei?
Nu-mi face rochie din flori o dată...vei sfîrşi în sclavie şi tainele pămîntului te vor orbi într-o amăgire fără zare...fără mine.
"Mai stai. Eşti tu, închisă în viaţa ta, cu credinţa ta, cu lacrimile tale...o viaţă în valurile vieţii universale...Un ochi ce priveşte şovin, cu dispreţ - un ochi criminal şi justiţiar ; din cînd în cînd un gînd ce zboară spre soare (periculos de sîngeriu), spre cunoaşterea universală. Un izvor de lacrimi...cu sîngele şi credinţa ta. Doar lacrimile ajung să facă parte dintr-un exterior incert...din cauza temerilor."
Îndrazneşte şi pictează asta pe înţelesul meu şi-apoi roagă-te...
De cîte ori mă văd goală, fundele verzi se evaporă şi bascheţii devin opinci. Cît de mult transformăm şi disimulăm cu vălurile de mătase...dezbrăcaţi-vă să aflaţi adevărurile...biciuri pe obrajii care rîd a deşertăciune.
"Eşti nebună!"
Sunt, o spun, o arăt ; fereşte-te de vrei să dormi, rămîi de vrei să urli-n pernele neputinţei.
"Fii bună şi rîzi, dă-mi tot ce eşti..."
Omoară-te în faţa mea, promit să nu schiţez nici gest, nici zîmbet de plăcere, promit să gust aroma ce-ţi va sări din carnea-ţi disperată...Şi să zîmbeşti căci eu te voi iubi cu trei lacrimi mai mult...
marți, 24 iunie 2008
Rămăşiţe
Mă doare-n surdină şi-n pori
şi leac nu găsesc nici în vânt,
furtuna târzie din zori
mi-alunecă-n sânge şi-n gând.
Închide-te rană şi taci!
Îmi urli în ochi şi în tâmplă.
E noapte şi nu-i nici-un vraci,
Să spele, să coasă...să plângă.
Iar timpul se vrea trădător;
rugasem să-nvingă trecutul,
dar plânge şi zace-n decor
prea slab ca să stingă păcatul.
Şi e sminteală putredă-n tot,
şi vorbele-s mute şi moarte,
să dorm şi să uit nu mai pot,
căci vântul mă-ncinge cu şoapte.
şi leac nu găsesc nici în vânt,
furtuna târzie din zori
mi-alunecă-n sânge şi-n gând.
Închide-te rană şi taci!
Îmi urli în ochi şi în tâmplă.
E noapte şi nu-i nici-un vraci,
Să spele, să coasă...să plângă.
Iar timpul se vrea trădător;
rugasem să-nvingă trecutul,
dar plânge şi zace-n decor
prea slab ca să stingă păcatul.
Şi e sminteală putredă-n tot,
şi vorbele-s mute şi moarte,
să dorm şi să uit nu mai pot,
căci vântul mă-ncinge cu şoapte.
joi, 19 iunie 2008
Actualitate
În toată nebunia din viaţa asta marcată de schimbări şi pierderi majore, mă agăţ cu disperare de cârlige care să mă mintă că sunt bine, în picioare, zdravănă.
De la o vreme mă strâng pereţii, mă sufocă împrejurimile…urăsc un biet câine isteric ce-şi urlă soarta într-un lanţ ruginit în care l-a vârât un popă (îi detest) pe care l-aş biciui grav după ce i-aş spăla bine retina cu absint aprins la lumânările-i proprii; mă enervează o găină stearpă care din când în când se deranjează la maţe şi-mi face în ciudă în faţa uşii; mă înfricoşează o colonie de melci băloşi ce coboară în şir indian pe burlanele vechi, contaminate şi mă avertizează că mă cunosc. Vin în număr tot mai mare iar eu îi imaginez şerpii pământului târându-se lasciv până-ntr-o noapte stupidă când o să-mi treacă pragul. Copacul “meu” e bolnav, a plâns o vreme lacrimi negre iar acum scuipă din el frunze schimonosite ce seamănă cu broaşte şi gândaci; un ulei nefiresc se scurge pe el şi două vrejuri bătrâne de viţă de vie îl violează ca două vrăjitoare turbate sugrumându-i şi rămăşiţa de vlagă vitală. Asfaltul se surpă periculos şi scândura de la streaşină a văzut multe, nici fir de iarbă pe limba de pământ şi o bătrâneţe nefirească domneşte totul. Dacă mă ridic pe vârfuri, dincolo de zidul scorojit de vreme care stă să se năruie, văd 3 maşini, un foişor superb, vila şi slugile popii…(ce salariu au mafioţii ăştia?), în stânga-s 8 ţărani veritabili care mă cred surdă, proprietarii găinii, în dreapta un tembel alcoolizat şi chiriaşi…mă strâng pereţii, taci javră nebună…o cărămidă sau un glonţ…şi vorbesc într-una şi se strigă continuu…parcare nu mai am, restaurantul de lux de vis-à-vis şi atelierul de lângă, sug toate locurile…a fost odata o linişte, o pace, un confort…a fost mai bine.…
Mi-e dor de ei, de cei ce erau lângă mine…şi cred că sunt aici să sădesc flori, să dau culoare, ca apoi să primesc totul înnapoi…Deunăzi descopăr că am vopseaua topită pe maşină de găinaţul păsărilor…pe cine să înjur nu-mi mai pun problema, fabrica nu garantează , mă priveşte. O ceară ar mai proteja, o dau şi p-aia în prea multe ore la o spălătorie, supravegând “cu toporul la brâu” un dobitoc mult prea sigur pe el care îmi greşeşte bara la polish şi mă umple de o puzderie de preinfarcturi…Nu plătesc nimic şi plec ofticată…la dracu cu toţi.
Se întâmplă de întâmplat chiar şi la o ieşire banală…un suc şi o gustare, dar apare personajul destabilizator care se sufocă cu grandomania şi ne irită umplând masa de hălci de carne cât pentru un regiment ca să ne arate el cum se mănâncă…nu ne supărăm…aşa e el. Au început să se întâmple lucruri ieşite din comun de la o vreme…după o zi plină în care am fost în prea multe locuri, plecaţi spontan şi fără ţintă, sună telefonul şi tre’ să onorăm o invitaţie la un restaurant ultra elegant…să mergem, ce dacă suntem îmbrăcaţi ca de joging, locaţia e remarcabilă…eu în adidaşi, maieu şi fără complexe. Şi încep să vină cokteiluri alese, delicatese…eu mă apuc de nişte creveţi delicioşi cu tot cu degetele mici…ce fericire! O fâţâială continuuă îmi străbate tot corpul ignorând gresia alunecoasă. La un moment dat trădarea apare ca un fulger şi trage scaunul de sub mine iar eu dispar de la masă sub privirile buimace ale tuturor. Colegul de scaun, un tip senzaţional de karismatic, pe care abia îl aud printre hohote isterice de râs că-mi spune şocat “ce cauţi,fată, pe jos”, mă aruncă într-o criză de râs şi mai puternică. Mă ridică, mă pune pe scaun şi râdem ca nebunii…chelnerul, năuc, asistă încurcat…să râdă, să cheme salvarea? Nu, nu…nu băusem, eram şoferul de serviciu. Şi dacă în cădere loveam farfuria plină de coji de creveţi şi totul se împrăştia într-o fericire…şi dacă mă loveam cu barba de masă…şi dacă ramuri bat în geam…Dar râdem şi e bine. Continuăm, cineva şi-a luat un cokteil rusesc “tare ca piatra” care i-a dat senzaţii de carusel…altcineva a avut o variaţie de pigment interesantă când a venit nota…mă rog, dincolo de toate, caderea mea a fost spectaculoasă.
În trafic alte aventuri…oraşul ăsta cu străzi dezmembrate şi-n refacere, gropi, stâlpi, şine scoase…stau la semafor în maşina mea prea mare, lângă mine, în dreapta, un tip cu iz de provincial, fiţe şi ochelari de soare ridicoli, ţinea un Tico de volan în mari figuri cu cotul scos pe geam. Pornim, dar vai, o mare groapă plină de apă infectă pe care n-am cum s-o evit. Roata intră fatidic în băltoaca imensă şi un val bun de surf se ridică ameninţător peste bietul obiect ce se vrea a fi maşină. Privesc stupefiată cum tocmai am executat un spălat, exterior-interior (20 ron), fără spumă şi la şoferul isterizat ce îşi căuta disperat firea ce tocmai şi-o pierduse şi cu siguranţă i-ar fi fost de folos nişte ştergătoare la ochelarii fără obţiuni…varză, leoarcă, îngrozitor…mă încadrez aiurea pentru stânga cu ochii la “crima comisă”, mă mai înjură un tâmpit şi-i zic şi eu vreo două şi răd…răd de mor.
Dar piesa de rezistenţă din ultima vreme este un pariu…nu mă pasionează politica, dar nu tre’ să fi genial ca să-ţi dai seama cum se întâmplă totul în sfera asta. Vine într-o zi un personaj patetic (unde îi găsesc?) cu aere de mare conspirator cu surse ultra secrete aproape extraterestre, care ştie el, asistă el, aude el discuţii top secret zi de zi, el e cel mai informat muritor din emisferă…L-am ignorat un timp, dar acum mă sfidează că ştie el şi eu mă joc cu linguriţa în griş…Da? Biiine…Pariu. Se aruncă trufaşul în mize serioase cu iz de alcool…nu par interesată şi propun o chestie banală – eu vreau o prăjitură. Râde de mine, mă umileşte…hahaha. Îl las în pace şi pierde pariul pe muzică de Bach cum era de aşteptat şi-l anunţ locaţia unde vreau să servesc prăjitura. Leşină. O vreau la Paris, oameni buni. De nervi a sunat sursa lui cea sigură şi şi-a băgat respectul în ea…poate s-o resusciteze şi pe Maica Tereza…trufia se plăteşte. Altă dată să se mai conecteze la ce difuzează stafiile soldaţilor morţi în primul război mondial, căci, dragii mei, acelea şi nu altele sunt marile minţi luminate care-l informează pe el…Şi-l sfătuiesc să intre în rezonanţă cu râul, ramul…e mai sigur.
Întâmplă-se orice ...suntem aici să râdem...
De la o vreme mă strâng pereţii, mă sufocă împrejurimile…urăsc un biet câine isteric ce-şi urlă soarta într-un lanţ ruginit în care l-a vârât un popă (îi detest) pe care l-aş biciui grav după ce i-aş spăla bine retina cu absint aprins la lumânările-i proprii; mă enervează o găină stearpă care din când în când se deranjează la maţe şi-mi face în ciudă în faţa uşii; mă înfricoşează o colonie de melci băloşi ce coboară în şir indian pe burlanele vechi, contaminate şi mă avertizează că mă cunosc. Vin în număr tot mai mare iar eu îi imaginez şerpii pământului târându-se lasciv până-ntr-o noapte stupidă când o să-mi treacă pragul. Copacul “meu” e bolnav, a plâns o vreme lacrimi negre iar acum scuipă din el frunze schimonosite ce seamănă cu broaşte şi gândaci; un ulei nefiresc se scurge pe el şi două vrejuri bătrâne de viţă de vie îl violează ca două vrăjitoare turbate sugrumându-i şi rămăşiţa de vlagă vitală. Asfaltul se surpă periculos şi scândura de la streaşină a văzut multe, nici fir de iarbă pe limba de pământ şi o bătrâneţe nefirească domneşte totul. Dacă mă ridic pe vârfuri, dincolo de zidul scorojit de vreme care stă să se năruie, văd 3 maşini, un foişor superb, vila şi slugile popii…(ce salariu au mafioţii ăştia?), în stânga-s 8 ţărani veritabili care mă cred surdă, proprietarii găinii, în dreapta un tembel alcoolizat şi chiriaşi…mă strâng pereţii, taci javră nebună…o cărămidă sau un glonţ…şi vorbesc într-una şi se strigă continuu…parcare nu mai am, restaurantul de lux de vis-à-vis şi atelierul de lângă, sug toate locurile…a fost odata o linişte, o pace, un confort…a fost mai bine.…
Mi-e dor de ei, de cei ce erau lângă mine…şi cred că sunt aici să sădesc flori, să dau culoare, ca apoi să primesc totul înnapoi…Deunăzi descopăr că am vopseaua topită pe maşină de găinaţul păsărilor…pe cine să înjur nu-mi mai pun problema, fabrica nu garantează , mă priveşte. O ceară ar mai proteja, o dau şi p-aia în prea multe ore la o spălătorie, supravegând “cu toporul la brâu” un dobitoc mult prea sigur pe el care îmi greşeşte bara la polish şi mă umple de o puzderie de preinfarcturi…Nu plătesc nimic şi plec ofticată…la dracu cu toţi.
Se întâmplă de întâmplat chiar şi la o ieşire banală…un suc şi o gustare, dar apare personajul destabilizator care se sufocă cu grandomania şi ne irită umplând masa de hălci de carne cât pentru un regiment ca să ne arate el cum se mănâncă…nu ne supărăm…aşa e el. Au început să se întâmple lucruri ieşite din comun de la o vreme…după o zi plină în care am fost în prea multe locuri, plecaţi spontan şi fără ţintă, sună telefonul şi tre’ să onorăm o invitaţie la un restaurant ultra elegant…să mergem, ce dacă suntem îmbrăcaţi ca de joging, locaţia e remarcabilă…eu în adidaşi, maieu şi fără complexe. Şi încep să vină cokteiluri alese, delicatese…eu mă apuc de nişte creveţi delicioşi cu tot cu degetele mici…ce fericire! O fâţâială continuuă îmi străbate tot corpul ignorând gresia alunecoasă. La un moment dat trădarea apare ca un fulger şi trage scaunul de sub mine iar eu dispar de la masă sub privirile buimace ale tuturor. Colegul de scaun, un tip senzaţional de karismatic, pe care abia îl aud printre hohote isterice de râs că-mi spune şocat “ce cauţi,fată, pe jos”, mă aruncă într-o criză de râs şi mai puternică. Mă ridică, mă pune pe scaun şi râdem ca nebunii…chelnerul, năuc, asistă încurcat…să râdă, să cheme salvarea? Nu, nu…nu băusem, eram şoferul de serviciu. Şi dacă în cădere loveam farfuria plină de coji de creveţi şi totul se împrăştia într-o fericire…şi dacă mă loveam cu barba de masă…şi dacă ramuri bat în geam…Dar râdem şi e bine. Continuăm, cineva şi-a luat un cokteil rusesc “tare ca piatra” care i-a dat senzaţii de carusel…altcineva a avut o variaţie de pigment interesantă când a venit nota…mă rog, dincolo de toate, caderea mea a fost spectaculoasă.
În trafic alte aventuri…oraşul ăsta cu străzi dezmembrate şi-n refacere, gropi, stâlpi, şine scoase…stau la semafor în maşina mea prea mare, lângă mine, în dreapta, un tip cu iz de provincial, fiţe şi ochelari de soare ridicoli, ţinea un Tico de volan în mari figuri cu cotul scos pe geam. Pornim, dar vai, o mare groapă plină de apă infectă pe care n-am cum s-o evit. Roata intră fatidic în băltoaca imensă şi un val bun de surf se ridică ameninţător peste bietul obiect ce se vrea a fi maşină. Privesc stupefiată cum tocmai am executat un spălat, exterior-interior (20 ron), fără spumă şi la şoferul isterizat ce îşi căuta disperat firea ce tocmai şi-o pierduse şi cu siguranţă i-ar fi fost de folos nişte ştergătoare la ochelarii fără obţiuni…varză, leoarcă, îngrozitor…mă încadrez aiurea pentru stânga cu ochii la “crima comisă”, mă mai înjură un tâmpit şi-i zic şi eu vreo două şi răd…răd de mor.
Dar piesa de rezistenţă din ultima vreme este un pariu…nu mă pasionează politica, dar nu tre’ să fi genial ca să-ţi dai seama cum se întâmplă totul în sfera asta. Vine într-o zi un personaj patetic (unde îi găsesc?) cu aere de mare conspirator cu surse ultra secrete aproape extraterestre, care ştie el, asistă el, aude el discuţii top secret zi de zi, el e cel mai informat muritor din emisferă…L-am ignorat un timp, dar acum mă sfidează că ştie el şi eu mă joc cu linguriţa în griş…Da? Biiine…Pariu. Se aruncă trufaşul în mize serioase cu iz de alcool…nu par interesată şi propun o chestie banală – eu vreau o prăjitură. Râde de mine, mă umileşte…hahaha. Îl las în pace şi pierde pariul pe muzică de Bach cum era de aşteptat şi-l anunţ locaţia unde vreau să servesc prăjitura. Leşină. O vreau la Paris, oameni buni. De nervi a sunat sursa lui cea sigură şi şi-a băgat respectul în ea…poate s-o resusciteze şi pe Maica Tereza…trufia se plăteşte. Altă dată să se mai conecteze la ce difuzează stafiile soldaţilor morţi în primul război mondial, căci, dragii mei, acelea şi nu altele sunt marile minţi luminate care-l informează pe el…Şi-l sfătuiesc să intre în rezonanţă cu râul, ramul…e mai sigur.
Întâmplă-se orice ...suntem aici să râdem...
joi, 29 mai 2008
Şi gata...
Mai demult...
Simt o tristeţe mârşavă
Cum muşcă din mine în grabă;
Şi doare că-s doar o epavă
Cu mintea-n delir şi în lavă
Şi mă simt rău şi nu mi-e bine,
Mă ustură gâtul de sete de tine,
Îmi tremură mâna, mi-e milă de mine,
Împuşcă-mă acum, nu ieri şi nu mâine.
Şi-n glonţul fatal pune iubire
Să mă sting brusc cu ea-n privire.
Din rană sânge crud, o irosire
Din suflet, înger alb, o prevestire.
Apoi...
Când am plecat atunci, mai ştii?
mi-ai dat sărut şi păpădii
am plâns etern şi m-ai iertat,
eu am venit… şi te-am trădat.
Sunt chip de ceară-nşelătoare
într-un moment fatal
mi-ai dat şi ritm şi-nbrăţişare
eu te-am lăsat banal…
Mă pierd pe străzi şi te implor
cu lacrimă nebună,
să nu mă uiţi îngrozitor,
să mă mai vrei o lună…
În final...
Este furtună rea între coline,
mi-e dor de noi şi de trecutul rupt…
căci ce sunt eu?, un chip de lut…
şi nu te ştiu decât pe tine…
Înfige-mi inima-ţi în piept,
joacă-te cu-a mea o noapte,
să-nţelegem mai concret,
cine-i viu şi cine-i moarte…
Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n decor,
Mă lupt cu mine să te omor…
Simt o tristeţe mârşavă
Cum muşcă din mine în grabă;
Şi doare că-s doar o epavă
Cu mintea-n delir şi în lavă
Şi mă simt rău şi nu mi-e bine,
Mă ustură gâtul de sete de tine,
Îmi tremură mâna, mi-e milă de mine,
Împuşcă-mă acum, nu ieri şi nu mâine.
Şi-n glonţul fatal pune iubire
Să mă sting brusc cu ea-n privire.
Din rană sânge crud, o irosire
Din suflet, înger alb, o prevestire.
Apoi...
Când am plecat atunci, mai ştii?
mi-ai dat sărut şi păpădii
am plâns etern şi m-ai iertat,
eu am venit… şi te-am trădat.
Sunt chip de ceară-nşelătoare
într-un moment fatal
mi-ai dat şi ritm şi-nbrăţişare
eu te-am lăsat banal…
Mă pierd pe străzi şi te implor
cu lacrimă nebună,
să nu mă uiţi îngrozitor,
să mă mai vrei o lună…
În final...
Este furtună rea între coline,
mi-e dor de noi şi de trecutul rupt…
căci ce sunt eu?, un chip de lut…
şi nu te ştiu decât pe tine…
Înfige-mi inima-ţi în piept,
joacă-te cu-a mea o noapte,
să-nţelegem mai concret,
cine-i viu şi cine-i moarte…
Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n decor,
Mă lupt cu mine să te omor…
miercuri, 28 mai 2008
Departele meu...
Departele meu, pe-o lespede udă,
se joacă cu-n fulg pe buza mea mută;
şi vântul complice mi-aduce în dar,
privirea-i, mirosul, sărutul fugar…
Departele meu şi totuşi aproape,
o "rugăciune şi îngeri" ne mai desparte.
E între noi, măreaţă şi sacră;
mereu şi dinnou şi în veci…şi ce dacă…
***
Destul cu tine, destul şi cu noi,
Destul cu mine visând printre nori.
Târziul se stinge c-o lacrimă-n zori;
Uitarea se joacă în sânge şi-n pori…
se joacă cu-n fulg pe buza mea mută;
şi vântul complice mi-aduce în dar,
privirea-i, mirosul, sărutul fugar…
Departele meu şi totuşi aproape,
o "rugăciune şi îngeri" ne mai desparte.
E între noi, măreaţă şi sacră;
mereu şi dinnou şi în veci…şi ce dacă…
***
Destul cu tine, destul şi cu noi,
Destul cu mine visând printre nori.
Târziul se stinge c-o lacrimă-n zori;
Uitarea se joacă în sânge şi-n pori…
luni, 26 mai 2008
Intervenţie chirurgicală
Să ne extirpăm unul din celălalt, s-o facem steril şi dintr-o dată, tu operează cu un bisturiu ascuţit numit tăcere, eu o să mă ajut de un cleşte să-mi smulg limba ca să tac.
Să “curăţăm” zona de clipele perfecte, de poveştile cu vise, de noi doi, amăndoi.
Toarnă spirtul uitării, anesteziază cu linişte şi respingere… taie adânc să moară tot ce a fost.
Soră, tamponează lacrima, încă, încă…
Mânuşile de cauciuc or să ne protejeze de “atingerile acelea”, halatele singurătăţii să ne amintească mereu pe ce coridor nu mai avem voie să păşim… urletele celorlalţi suferinzi să ne alunge amintirile… E o operaţie lungă…efectele afrodisiacelor s-au dus…doareeeeeee…
Doctore, ai emoţii? Mi-ai tăiat pieptul şi sângele ţâşneşte violent iar inima ce-o ţii în palmă te iubeşte încă, te roagă…
Te ajut să faci asta… te ajut căci am la tâmplă o armă rece, refuzul tău de a mă accepta oricum.
În ce băgăm acum cuţite şi foarfece ascuţite? …măcar să ni se fi părut pentru o secundă că-i totul inutil , nepotrivit , patetic… imperfect.
Ne ajutăm de instrumentele astea metalice să ucidem realitatea…ce facem cu dorinţa, cu dorul… cu mine care-s mai predispusă la tot? Tu eşti nebun…eşti crud…
Mai bine te abandonez în mijlocul masacrului…rămâi tu să pui copci şi bandaje la răni, eu o să mai păstrez ceva în mine, aşa sunt eu, mai sentimentală…
Soră, adu căruţul să mă scoţi încă în viaţă… du-mă la reanimare, căci a fost prea frumos ca să uit. Şi bagă în perfuziile alea filmul cu el…măcar aşa să îl mai am prin vene.
Încuie uşa în urma ta şi dă-i cheia doar lui… eu îl aştept aici, veşnic…
Când o să înţeleagă că aleargă după himera supremă, că e într-o căutare ce-i va lua minţile…când o să înţeleagă că tânjeşte să se aşeze în rândul interminabil unde toţi stau prostiţi, doi câte doi, ţinându-se de mână, resemnaţi, toleranţi sau iritaţi, îndreptându-se muţi sau bălăcărindu-se, în acelaţi ritm, într-aceeaşi direcţie, spre imensa şi unica clădire care toacă inevitabil şi iremediabil “zona de clipe perfecte”şi-n milioanele-i de camere toţi se înşeală şi se mint, se trădează, se înjură…. când o să înţeleagă toate astea, poate va apăsa clanţa salonului în care îl aştept eu…
Soră…taie-mi părul şi stinge lumina… începe filmul…
Să “curăţăm” zona de clipele perfecte, de poveştile cu vise, de noi doi, amăndoi.
Toarnă spirtul uitării, anesteziază cu linişte şi respingere… taie adânc să moară tot ce a fost.
Soră, tamponează lacrima, încă, încă…
Mânuşile de cauciuc or să ne protejeze de “atingerile acelea”, halatele singurătăţii să ne amintească mereu pe ce coridor nu mai avem voie să păşim… urletele celorlalţi suferinzi să ne alunge amintirile… E o operaţie lungă…efectele afrodisiacelor s-au dus…doareeeeeee…
Doctore, ai emoţii? Mi-ai tăiat pieptul şi sângele ţâşneşte violent iar inima ce-o ţii în palmă te iubeşte încă, te roagă…
Te ajut să faci asta… te ajut căci am la tâmplă o armă rece, refuzul tău de a mă accepta oricum.
În ce băgăm acum cuţite şi foarfece ascuţite? …măcar să ni se fi părut pentru o secundă că-i totul inutil , nepotrivit , patetic… imperfect.
Ne ajutăm de instrumentele astea metalice să ucidem realitatea…ce facem cu dorinţa, cu dorul… cu mine care-s mai predispusă la tot? Tu eşti nebun…eşti crud…
Mai bine te abandonez în mijlocul masacrului…rămâi tu să pui copci şi bandaje la răni, eu o să mai păstrez ceva în mine, aşa sunt eu, mai sentimentală…
Soră, adu căruţul să mă scoţi încă în viaţă… du-mă la reanimare, căci a fost prea frumos ca să uit. Şi bagă în perfuziile alea filmul cu el…măcar aşa să îl mai am prin vene.
Încuie uşa în urma ta şi dă-i cheia doar lui… eu îl aştept aici, veşnic…
Când o să înţeleagă că aleargă după himera supremă, că e într-o căutare ce-i va lua minţile…când o să înţeleagă că tânjeşte să se aşeze în rândul interminabil unde toţi stau prostiţi, doi câte doi, ţinându-se de mână, resemnaţi, toleranţi sau iritaţi, îndreptându-se muţi sau bălăcărindu-se, în acelaţi ritm, într-aceeaşi direcţie, spre imensa şi unica clădire care toacă inevitabil şi iremediabil “zona de clipe perfecte”şi-n milioanele-i de camere toţi se înşeală şi se mint, se trădează, se înjură…. când o să înţeleagă toate astea, poate va apăsa clanţa salonului în care îl aştept eu…
Soră…taie-mi părul şi stinge lumina… începe filmul…
joi, 22 mai 2008
Chiar dacă......
Cuvintele mi-au rămas puţine şi strâmbe...
El:
N-a fost iubire, n-a fost nicicum ,
n-a fost nici nerv, nici lucru bun,
n-a fost poveste şi nici stea…
a fost doar o-ntâmplare, undeva…
Ea:
Aşa să crezi iubirea mea,
aşa e mai uşor în mintea ta,
lasă să fie-n mine stea
şi-n ochii lumii, întâmplarea ta…….
Florin Chilian-Chiar daca
Asculta mai multe audio Muzica »
El:
N-a fost iubire, n-a fost nicicum ,
n-a fost nici nerv, nici lucru bun,
n-a fost poveste şi nici stea…
a fost doar o-ntâmplare, undeva…
Ea:
Aşa să crezi iubirea mea,
aşa e mai uşor în mintea ta,
lasă să fie-n mine stea
şi-n ochii lumii, întâmplarea ta…….
Florin Chilian-Chiar daca
Asculta mai multe audio Muzica »
miercuri, 14 mai 2008
Mă gândesc
Nu pot să dorm…nu am cum, nu mai ştiu cum…mă gândesc la sârma ruginită care atârnă de o colibă sărăcăcioasă dintr-o şatră de ţigani, mă gândesc la furnici deprimate care-şi spun rugăciunea de seară, mă gândesc la abstinenţa călugăriţelor de pretutindeni, mă gândesc la soacrele acrite a-i tuturor şoferilor de troleibuz de pe linia 92, mă gândesc la 10 nemţi beţi criţă care sug bere cu paiul dintr-o găleată albă, smălţuită , mă gândesc la mucegai , discrepanţă, diluare, remuşcare, revelaţie, renaştere, indiferenţă, obsesie…mă gândesc la absolut toate aberaţiile şi chiar la inimaginabil doar ca să nu mă mai gândesc la tine... zdrenţe de ou într-o ciorbă răsfiartă, stinghii de pat scrijelite de unghii, ciori plouate, nervoase departe de lume, zmeura bunicii, femeile care mi-au dat viaţă, mintea mea … rătăcirea mea, revolta mea…glonţ pe ţeavă, tăcerea lor…a viermilor.
Azi mi-ai cântat dinnou………
firma
Asculta mai multe audio Muzica »
Ce ar mai fi spus ?
Ce-ar mai fi de făcut ?
Incă te ador..
Ce ar mai fi de râs ?
Ce-ar mai fi de văzut ?
Sunt cât se poate de gol..
Ce ar mai fi de frânt ?
Ce-ar mai fi de cules ?
Incerc să mă adun..
Ce-ar trebui să-ţi cânt ?
Ca să înţelegi
Eşti tot ce am avut
Poate vrei mai mult !?
Sunt ceea ce sunt
Sunt ceea ce simt
Nu am de ce sa fug
Nu am de ce să mint x 2
Nu am de ce plâng
Sunt ceea ce simt
Şi sunt ceea ce sunt
Ce ar mai fi de spus?
Ce-ar mai fi de visat ?
Nu vreau să mă trezeşti !
Ce ar trebui să-ţi cânt ?
Ca să mă priveşti
Cu aceeaşi ochi
Poate vrei mai mult !?
Azi mi-ai cântat dinnou………
firma
Asculta mai multe audio Muzica »
Ce ar mai fi spus ?
Ce-ar mai fi de făcut ?
Incă te ador..
Ce ar mai fi de râs ?
Ce-ar mai fi de văzut ?
Sunt cât se poate de gol..
Ce ar mai fi de frânt ?
Ce-ar mai fi de cules ?
Incerc să mă adun..
Ce-ar trebui să-ţi cânt ?
Ca să înţelegi
Eşti tot ce am avut
Poate vrei mai mult !?
Sunt ceea ce sunt
Sunt ceea ce simt
Nu am de ce sa fug
Nu am de ce să mint x 2
Nu am de ce plâng
Sunt ceea ce simt
Şi sunt ceea ce sunt
Ce ar mai fi de spus?
Ce-ar mai fi de visat ?
Nu vreau să mă trezeşti !
Ce ar trebui să-ţi cânt ?
Ca să mă priveşti
Cu aceeaşi ochi
Poate vrei mai mult !?
marți, 13 mai 2008
13
13 paşi în 13 hăuri,
semne mii şi adevăruri,
ţi-este dor şi mi-este foame,
unde eşti?...unde să caut?
Mă trezesc vie, asta e cert...aceeaşi agonie. Există extaz? O muzică din amintiri, o caut pe net şi mă doare...era o combinaţie cel puţin nebună care îţi plăcea...Acum e amintirea mea. Mă întâlnesc cu toţi şi ei cred că îi aud, îi privesc de parcă mi-ar păsa ...îi mint...Mi-e frig tot timpul, vinerea mă doare carnea, îmi leg mâinile la spate şi tot nu pot să scap de durere...Puncte, puncte, mâine o să fie mai rău...n-am mai râs de mult şi nici nu cred că-mi mai iese...mâna dreaptă s-a uscat şi totul se împarte în 7 zări...Arunc amintiri în 4 cutii şi mă doare tot ce va urma. Am o pălăriuţă rotundă pe care o pun pe cap de 3 ori pe zi, eram frumoasă cu ea, acum sunt doar vie cu ea...Şi stiloul cel nou e mult prea nou ca să zică ceva pe caietul "acela"...Mi-e dor...mă rup în 13 fragmente ridicole...fragmentul cu inima se plimbă de o vreme pe o stradă anume...
13 lumi în 13 clipe,
lasă-mi timpul să m-ajute,
mi-este frig şi-mi este sete,
dă-mi un semn pe îndelete ...........
semne mii şi adevăruri,
ţi-este dor şi mi-este foame,
unde eşti?...unde să caut?
Mă trezesc vie, asta e cert...aceeaşi agonie. Există extaz? O muzică din amintiri, o caut pe net şi mă doare...era o combinaţie cel puţin nebună care îţi plăcea...Acum e amintirea mea. Mă întâlnesc cu toţi şi ei cred că îi aud, îi privesc de parcă mi-ar păsa ...îi mint...Mi-e frig tot timpul, vinerea mă doare carnea, îmi leg mâinile la spate şi tot nu pot să scap de durere...Puncte, puncte, mâine o să fie mai rău...n-am mai râs de mult şi nici nu cred că-mi mai iese...mâna dreaptă s-a uscat şi totul se împarte în 7 zări...Arunc amintiri în 4 cutii şi mă doare tot ce va urma. Am o pălăriuţă rotundă pe care o pun pe cap de 3 ori pe zi, eram frumoasă cu ea, acum sunt doar vie cu ea...Şi stiloul cel nou e mult prea nou ca să zică ceva pe caietul "acela"...Mi-e dor...mă rup în 13 fragmente ridicole...fragmentul cu inima se plimbă de o vreme pe o stradă anume...
13 lumi în 13 clipe,
lasă-mi timpul să m-ajute,
mi-este frig şi-mi este sete,
dă-mi un semn pe îndelete ...........
joi, 8 mai 2008
Baby is crying
Ştiu…câteodată e greu, e părere atroce că e rău, e pustiu şi gol şi nimic în cale…sunt voci pe care nu le auzi şi toată floarea cea vestită a inventatorilor şi a oamenilor de ştiinţă nu a fost în stare să creeze aparatul care să te scoată din starea ta, de rahat…Pot 10 pictori să atingă pânza de dragul tău, pot 10 furtuni să tăvălească natura tot de dragul tău….pot să se întâmple 10 minuni de-odată chiar sub ochii tăi…ce nevoie ai? Umbli năuc şi te împiedici de propriile tale lacrimi şi corpul ţi-e greu că de-abia îl mai târăşti, mănânci numai prostii şi nu îţi pasă, arăţi ca dracu şi ce dacă… Şi nu cumva să sufle cineva ceva spre tine…Şi lacrimi sărate se înnoadă sub bărbie, ochii sunt verzi de cât au plâns şi de cât mai au încă ; nu e de ajuns, mai trebuie, să se cureţe bine, să se ducă tot…aşa zic ei, cu timpul trece, e nevoie de timp…căci până la “o” urmă totul va fi bine …zice FIRMA, şi zice bine…
duminică, 4 mai 2008
Poezie pe hârtie...
Scaldă-mi ochii-n flori de tei
În descântec pastelat,
Să-i deochi fatal pe zei
Când e cerul înstelat.
Fă-mă flacără de noapte,
Lacrimă de sine,
Să-ţi dau viaţa mea în şoapte,
Azi şi ieri şi mâine.
Picură-mi în sânge focul
Şi o lună plină,
Ca să îţi preschimb sorocul
Într-o stea divină.
Lasă-mă să-ţi mângâi chipul
Cu o adiere,
Prin fereastra-ţi unde timpul
E ca o părere.
***
N-am fost eu acea nălucă
Ieri pe înserat,
Era gându-mi să-ţi aducă
Basm neterminat…
Te-am răpus într-o secundă
Cu şoaptă de jar,
Ţi-am dat şansă muribundă,
Iartă-mă în dar…
Să dezmierzi păr de nebună
Nu îţi este dat,
Fă-mi o vrajă-n semilună
Şi rămâi damnat….
***
- Ce ai făcut cu acea iubire?
- Am ars-o-n foc şi în durere.
- Şi s-a stins lin şi în tăcere?
- S-a zvârcolit îngrozitor ca într-un dans de iele,
s-a zdruncinat pământ şi cer în urlete rebele.
- Să pui cenuşa de iubire
în cupă rară de argint,
să-i fac descântec într-o vineri,
pe ape limpezi şi în gând…….
În descântec pastelat,
Să-i deochi fatal pe zei
Când e cerul înstelat.
Fă-mă flacără de noapte,
Lacrimă de sine,
Să-ţi dau viaţa mea în şoapte,
Azi şi ieri şi mâine.
Picură-mi în sânge focul
Şi o lună plină,
Ca să îţi preschimb sorocul
Într-o stea divină.
Lasă-mă să-ţi mângâi chipul
Cu o adiere,
Prin fereastra-ţi unde timpul
E ca o părere.
***
N-am fost eu acea nălucă
Ieri pe înserat,
Era gându-mi să-ţi aducă
Basm neterminat…
Te-am răpus într-o secundă
Cu şoaptă de jar,
Ţi-am dat şansă muribundă,
Iartă-mă în dar…
Să dezmierzi păr de nebună
Nu îţi este dat,
Fă-mi o vrajă-n semilună
Şi rămâi damnat….
***
- Ce ai făcut cu acea iubire?
- Am ars-o-n foc şi în durere.
- Şi s-a stins lin şi în tăcere?
- S-a zvârcolit îngrozitor ca într-un dans de iele,
s-a zdruncinat pământ şi cer în urlete rebele.
- Să pui cenuşa de iubire
în cupă rară de argint,
să-i fac descântec într-o vineri,
pe ape limpezi şi în gând…….
miercuri, 30 aprilie 2008
“Take it all or leave me alone”
Flori ofilite într-o vază albastră te anunţă că ieri aveai chef de orice, de o nebunie, de absolut. Ieri s-a ars intens şi e la fel de ofilit ca plantele ce le arunci acum îngândurat.
Va apucat vreodată furie nebună şi-n demenţa isterică să reuşiţi să scufundaţi o armată de oameni care privesc neputincioşi către agonia voastră? Aţi reuşit vreodată să umpleţi un salon de ospiciu cu cei mai dragi din jurul vostru, într-un moment în care voi înşivă sunteţi cel mai agresiv şi virulent pacient al instituţiei care injectează calmante la ore fixe?
Oamenii au multe temeri, dar să vă feriţi de prăpastia nehotărârilor şi a nesiguranţelor la fel cum vă feriţi corpul de boli, casa de foc şi hoţi, copiii de droguri.
În turbarea ta, când toţi te întreabă : “ce vrei, suflete?”, tu te simţi ca un smintit fără memorie, dorinţă şi nevoie. Te uiţi la toţi şi ştii că ţi-ai uitat şi numele, cum a-i putea să ştii ce vrei? Nu mai ştii ce iubeşti, nu mai ştii în ce crezi, nu te mai chinuie decât un rău fizic, o moarte care-ţi macină măruntaiele.
Ai în spate un STAI şi în faţă un VINO, iar tu eşti doar unul singur…influenţabil, slab, debil. Informaţiile vin rapid, surprinzătoare… nici măcar nu le intuieşti, nu ai timp să le digeri şi vin altele… ieri nu ştiai cât de mult, cât de infinit, ieri erau alte adevăruri… gândeşti în funcţie de grindina de cuvinte cu care eşti bombardat …şi nu ai timp, nu există timp să reuşeşti să înţelegi sau să simţi.
Ce ieri ştiai că e o adiere caldă pe obrajii tăi, azi e un vânt alert care îţi muşcă inima… ce ieri te-mbrăţişa suav şi te înnălţa într-o plutire, azi te zdrobeşte nemilos de ziduri roase de timp... şi ieri era un glas de înger care te învăluia într-o poveste, iar azi îţi porunceşte…”ACUM, AICI, FĂ-O”.
În sevrajul acesta incomensurabil, tu ţi-ai pierdut raţiunea, lacrimile îţi macină ochii, disperarea şi panica te-au răpus mai rău ca un cancer… nu mai faci decât să abandonezi şi să laşi natura ta să răspundă la stimuli… căci doar ei mai pot sa te facă să reacţionezi.
Dacă nebunia durează 5 zile, în a-6-a zi vei fi mai bătrân cu 5 ani rebegiţi şi mai contează doar unde ai ales să-ţi tratezi ridurile şi prostia. În faţa unor decizii capitale de care depinde tot restul vieţii tale nu ştii ce vrei, e o lege pe care am aflat-o acum ; e totul un joc de noroc infernal şi diabolic de bine pus la punct. Şi când miza este fericirea, sublimul, perfectul, binele, pacea ( iluziile după care alergăm câţiva ca disperaţii ) …ai pus-o... mai bine nu te încumeta.
Mai ai în sistemul tău nişte principii care te constrâng : să nu trădezi, să nu distrugi destine, să nu abandonezi sufletele care depind de tine, să nu batjocoreşti speranţe şi vise, să nu dezbini.
Şi STAI şi cu VINO încep să se joace în creierul tău anesteziat. Într-un final când puterile te-au abandonat definitiv, apelezi la o ultimă soluţie: întrebarea de departajare pusă celor două “tu ce mai ai de spus?” , apoi intri într-o cameră goală, te dai cu capul de toţi pereţii până când totul arată ca o scenă de groază însângerată, te rogi pentru puţină vlagă, ieşi şi înfigi cuţitul ; o crimă tot ai de comis.
Când liniştea se lasă, realizezi că ai înfipt cuţitul în propria ta inimă, că tu eşti cel ucis, sacrificat, blocat în lumea unde poţi să exişti sfârtecat în milioane de cioburi. Niciodată nu a-i fi ştiut să arăţi ca un întreg… niciodată nu a-i fi ştiut să conduci cu două mâini, să renunţi la zâmbetul teatral, să învingi toate viciile, să renunţi la jucării, să arzi trecutul… .
Şi rămâi ros de gânduri şi regrete, într-o lume care te acceptă putrezit, răpus, mort… rămâi şi taci. După o vreme … rămăşiţe de durere impregnate profund în sufletul expus cu inconştienţă. Atunci s-au spart visele şi s-au spulberat cu furie în toate zările într-o infinitate de particule tăioase, minuscule… parte din ele ţi-au mutilat fiinţa, dar au şi învăţat-o. Suspinele cântă-n surdină… rătăceşti pe străzi bonave cu privirea încordată şi mai cauţi încă o dată ce ai pierdut. Cauţi în ochii lor, prin maşini, printre frunze… printre fraze… şi te sperie gândul că mâine vei fi mai senil, mai orb. Aşa o să-ţi porţi materia prin lume, seacă şi fără rază… ai dat totul atunci…oricum nu ţinea de tine, oricum aşa era scris.
“I'm scared to face another day
Cos the fear in me just won't go away.
In an instant, you were gone and I'm scared.”
Va apucat vreodată furie nebună şi-n demenţa isterică să reuşiţi să scufundaţi o armată de oameni care privesc neputincioşi către agonia voastră? Aţi reuşit vreodată să umpleţi un salon de ospiciu cu cei mai dragi din jurul vostru, într-un moment în care voi înşivă sunteţi cel mai agresiv şi virulent pacient al instituţiei care injectează calmante la ore fixe?
Oamenii au multe temeri, dar să vă feriţi de prăpastia nehotărârilor şi a nesiguranţelor la fel cum vă feriţi corpul de boli, casa de foc şi hoţi, copiii de droguri.
În turbarea ta, când toţi te întreabă : “ce vrei, suflete?”, tu te simţi ca un smintit fără memorie, dorinţă şi nevoie. Te uiţi la toţi şi ştii că ţi-ai uitat şi numele, cum a-i putea să ştii ce vrei? Nu mai ştii ce iubeşti, nu mai ştii în ce crezi, nu te mai chinuie decât un rău fizic, o moarte care-ţi macină măruntaiele.
Ai în spate un STAI şi în faţă un VINO, iar tu eşti doar unul singur…influenţabil, slab, debil. Informaţiile vin rapid, surprinzătoare… nici măcar nu le intuieşti, nu ai timp să le digeri şi vin altele… ieri nu ştiai cât de mult, cât de infinit, ieri erau alte adevăruri… gândeşti în funcţie de grindina de cuvinte cu care eşti bombardat …şi nu ai timp, nu există timp să reuşeşti să înţelegi sau să simţi.
Ce ieri ştiai că e o adiere caldă pe obrajii tăi, azi e un vânt alert care îţi muşcă inima… ce ieri te-mbrăţişa suav şi te înnălţa într-o plutire, azi te zdrobeşte nemilos de ziduri roase de timp... şi ieri era un glas de înger care te învăluia într-o poveste, iar azi îţi porunceşte…”ACUM, AICI, FĂ-O”.
În sevrajul acesta incomensurabil, tu ţi-ai pierdut raţiunea, lacrimile îţi macină ochii, disperarea şi panica te-au răpus mai rău ca un cancer… nu mai faci decât să abandonezi şi să laşi natura ta să răspundă la stimuli… căci doar ei mai pot sa te facă să reacţionezi.
Dacă nebunia durează 5 zile, în a-6-a zi vei fi mai bătrân cu 5 ani rebegiţi şi mai contează doar unde ai ales să-ţi tratezi ridurile şi prostia. În faţa unor decizii capitale de care depinde tot restul vieţii tale nu ştii ce vrei, e o lege pe care am aflat-o acum ; e totul un joc de noroc infernal şi diabolic de bine pus la punct. Şi când miza este fericirea, sublimul, perfectul, binele, pacea ( iluziile după care alergăm câţiva ca disperaţii ) …ai pus-o... mai bine nu te încumeta.
Mai ai în sistemul tău nişte principii care te constrâng : să nu trădezi, să nu distrugi destine, să nu abandonezi sufletele care depind de tine, să nu batjocoreşti speranţe şi vise, să nu dezbini.
Şi STAI şi cu VINO încep să se joace în creierul tău anesteziat. Într-un final când puterile te-au abandonat definitiv, apelezi la o ultimă soluţie: întrebarea de departajare pusă celor două “tu ce mai ai de spus?” , apoi intri într-o cameră goală, te dai cu capul de toţi pereţii până când totul arată ca o scenă de groază însângerată, te rogi pentru puţină vlagă, ieşi şi înfigi cuţitul ; o crimă tot ai de comis.
Când liniştea se lasă, realizezi că ai înfipt cuţitul în propria ta inimă, că tu eşti cel ucis, sacrificat, blocat în lumea unde poţi să exişti sfârtecat în milioane de cioburi. Niciodată nu a-i fi ştiut să arăţi ca un întreg… niciodată nu a-i fi ştiut să conduci cu două mâini, să renunţi la zâmbetul teatral, să învingi toate viciile, să renunţi la jucării, să arzi trecutul… .
Şi rămâi ros de gânduri şi regrete, într-o lume care te acceptă putrezit, răpus, mort… rămâi şi taci. După o vreme … rămăşiţe de durere impregnate profund în sufletul expus cu inconştienţă. Atunci s-au spart visele şi s-au spulberat cu furie în toate zările într-o infinitate de particule tăioase, minuscule… parte din ele ţi-au mutilat fiinţa, dar au şi învăţat-o. Suspinele cântă-n surdină… rătăceşti pe străzi bonave cu privirea încordată şi mai cauţi încă o dată ce ai pierdut. Cauţi în ochii lor, prin maşini, printre frunze… printre fraze… şi te sperie gândul că mâine vei fi mai senil, mai orb. Aşa o să-ţi porţi materia prin lume, seacă şi fără rază… ai dat totul atunci…oricum nu ţinea de tine, oricum aşa era scris.
“I'm scared to face another day
Cos the fear in me just won't go away.
In an instant, you were gone and I'm scared.”
marți, 29 aprilie 2008
Vizită
Scufiţa Roşie discută aprins cu Albă ca Zăpada la o fiertură de ierburi suspecte : “Dă-mi bunica înapoi” , intervine capra cu 3 “mieji” şi cântă o baladă încurcată cu lapte-n ţâţe şi nişte chestii, n-am înţeles prea bine, la subsuori…vine şi lupul care le calmează pe toate cu câte o pereche de mărgele colorate, ştie el ce merge la femeile nervoase… Astfel am croit un basm împreună cu Sabina, copil puternic şi frumos care la 3 ani îţi transmite clar că lumea, tu, oricine, universul e la picioarele ei. O sa fie actriţă, o să fie scriitoare, o să fie tot ce va dori… e înzestrată, o priveşti … e un globuleţ de lumină, o viaţă, un destin.
Aflu că e vremea hranei, dar…
Grătarul nu e gata căci cel ce îl gestionează e stresat de-a binelea de peştele ce va trebui să nu se sfarme sub comanda sa şi atât de intens se sperie de acest iminent dezastru încât e în stare să sacrifice toţi micii şi nervii auditoriului înfometat. “Şi dacă nu-l taie în romburi şi ar fi avut un fier băgat în fund…peştele adică, şi dacă soţia mea şi-ar fi lăsat părul lung şi roşu eu aş fi capabil acum să determin obraznicul de peşte să rămână întreg…ah, peştele, veşnicul meu peşte…” Sabina vrea mici, acum…cruzi, fierbinţi, ACUM. Strategii intens studiate se aruncă în scenă pentru a o amâna, sucuri în pahare şmechere cu furtunaşe inelate, întrebări şi masaje între degeţelele cărnoase ale picioruşelor ei puternice, abureli nenumărate, dar…”vreau mici” e problema pe care, se pare că, doar tipul cu grătarul nu o înţelege. Când Sabina nu mai râde şi se uită la tine cu privirea aceea circumspectă de parcă te întreabă :” vrei să mori repede sau în chinuri?”, îţi dai seama că micii ăia trebuie să se materializeze urgent într-o farfurie, tăiaţi şi răciţi, cu muştar lângă, pâine opţional. Şi privind-o cum manâncă, realizezi că de mult nu ai mai văzut ceva atât de frumos şi natural. Cărniţa e înmuiată tacticos de două ori în muştar, apoi în guriţă care e plină tot timpul… şi tu nu aveai de gând să manânci mici, paradoxal te atrăgea peştele problemă, dar fraate….cum poţi să rezişti? Micii mâncaţi de Sabina par cei mai gustoşi, vitali, fenomenali din lume. O admiri, o sorbi cu privirea şi o întrebi după ce ai văzut că deja trece la al-4-lea mic: cât mănânci Sabi? Îţi dă răspunsul perfect: cât intră în burtă. Şi uiţi că de fapt micii sunt o carne nu tocmai indicată…blabla… Se face şi peştele, nu se sfarmă, tipul nu face infarct, dar îşi creează toate condiţiile pentru unul în viitor căci îşi umple farfuria cu porc şi carne tocată pe care toarnă o tonă de mujdei tare ca iadul. Mănânc peştele asupra căruia s-au revărsat stresurile şi temerile cuiva, e bun…de ce nu înţeleg unii că dacă s-ar fi făcut ţăndări eu tot l-aş fi mâncat? “Săru-mâna pentru masă, la mulţi ani mămico, Sabi să fii cuminte, mai vin….”
Aflu că e vremea hranei, dar…
Grătarul nu e gata căci cel ce îl gestionează e stresat de-a binelea de peştele ce va trebui să nu se sfarme sub comanda sa şi atât de intens se sperie de acest iminent dezastru încât e în stare să sacrifice toţi micii şi nervii auditoriului înfometat. “Şi dacă nu-l taie în romburi şi ar fi avut un fier băgat în fund…peştele adică, şi dacă soţia mea şi-ar fi lăsat părul lung şi roşu eu aş fi capabil acum să determin obraznicul de peşte să rămână întreg…ah, peştele, veşnicul meu peşte…” Sabina vrea mici, acum…cruzi, fierbinţi, ACUM. Strategii intens studiate se aruncă în scenă pentru a o amâna, sucuri în pahare şmechere cu furtunaşe inelate, întrebări şi masaje între degeţelele cărnoase ale picioruşelor ei puternice, abureli nenumărate, dar…”vreau mici” e problema pe care, se pare că, doar tipul cu grătarul nu o înţelege. Când Sabina nu mai râde şi se uită la tine cu privirea aceea circumspectă de parcă te întreabă :” vrei să mori repede sau în chinuri?”, îţi dai seama că micii ăia trebuie să se materializeze urgent într-o farfurie, tăiaţi şi răciţi, cu muştar lângă, pâine opţional. Şi privind-o cum manâncă, realizezi că de mult nu ai mai văzut ceva atât de frumos şi natural. Cărniţa e înmuiată tacticos de două ori în muştar, apoi în guriţă care e plină tot timpul… şi tu nu aveai de gând să manânci mici, paradoxal te atrăgea peştele problemă, dar fraate….cum poţi să rezişti? Micii mâncaţi de Sabina par cei mai gustoşi, vitali, fenomenali din lume. O admiri, o sorbi cu privirea şi o întrebi după ce ai văzut că deja trece la al-4-lea mic: cât mănânci Sabi? Îţi dă răspunsul perfect: cât intră în burtă. Şi uiţi că de fapt micii sunt o carne nu tocmai indicată…blabla… Se face şi peştele, nu se sfarmă, tipul nu face infarct, dar îşi creează toate condiţiile pentru unul în viitor căci îşi umple farfuria cu porc şi carne tocată pe care toarnă o tonă de mujdei tare ca iadul. Mănânc peştele asupra căruia s-au revărsat stresurile şi temerile cuiva, e bun…de ce nu înţeleg unii că dacă s-ar fi făcut ţăndări eu tot l-aş fi mâncat? “Săru-mâna pentru masă, la mulţi ani mămico, Sabi să fii cuminte, mai vin….”
luni, 21 aprilie 2008
Rătăcire
Singurătate,
drog inutil…
se sfarmă îngeri în câmp steril.
Realitate,
sevraj subtil…
te-nvârte viaţa în cerc labil.
Eternitate,
vis pueril…
flori pe mormânt de sine febril…
Frunze rupte de vânt agonizează distruse pe aleile pustii ale parcului din amintirile tale; se zvârcolesc disperate zgâriind asfaltul dur într-un foşnet lugubru.
E-o moarte evidentă de care, pare să nu-ţi pese, e un sfârşit vulgar de care nu-ţi mai aduci aminte…până mâine. Pe băncile eterne nu-şi mai odihneşte nimeni visul în seara asta. Eşti numai tu cu paşii tăi fără urme, fără drum; printre frunzele frustrate, printre gânduri uitate, între cărări paralele pline de greşeli şi regrete. De ce e corpul tău chinuit de atâtea haine grele, de atâtea cruci… de atâtea întrebări? Ai mii de buzunare pline cu trecut uscat, fără lacrimi, o valiză cu vorbe nervoase şi un şal în jurul gâtului… furia prezentului. Fumul albăstrui al unei ţigări veşnice dansează halucinant în mintea ta, te pierzi în mrejele lui vreo 300 de ani… şi n-ai mai văzut aşa dantelă… aşa mister.
Nori negri se aleargă între ei într-o încercare puerilă de a-ţi dezordona gândurile; rămâi mut, pierdut…în piept ritm alert de inimă resuscitată te anunţă că… autobuzele merg până la ora 23.
E-n amintire
mormânt de vise,
Anestezie
cu idei precise,
Transfuzie
de 3 narcise,
Miraje
de inimi ucise.
drog inutil…
se sfarmă îngeri în câmp steril.
Realitate,
sevraj subtil…
te-nvârte viaţa în cerc labil.
Eternitate,
vis pueril…
flori pe mormânt de sine febril…
Frunze rupte de vânt agonizează distruse pe aleile pustii ale parcului din amintirile tale; se zvârcolesc disperate zgâriind asfaltul dur într-un foşnet lugubru.
E-o moarte evidentă de care, pare să nu-ţi pese, e un sfârşit vulgar de care nu-ţi mai aduci aminte…până mâine. Pe băncile eterne nu-şi mai odihneşte nimeni visul în seara asta. Eşti numai tu cu paşii tăi fără urme, fără drum; printre frunzele frustrate, printre gânduri uitate, între cărări paralele pline de greşeli şi regrete. De ce e corpul tău chinuit de atâtea haine grele, de atâtea cruci… de atâtea întrebări? Ai mii de buzunare pline cu trecut uscat, fără lacrimi, o valiză cu vorbe nervoase şi un şal în jurul gâtului… furia prezentului. Fumul albăstrui al unei ţigări veşnice dansează halucinant în mintea ta, te pierzi în mrejele lui vreo 300 de ani… şi n-ai mai văzut aşa dantelă… aşa mister.
Nori negri se aleargă între ei într-o încercare puerilă de a-ţi dezordona gândurile; rămâi mut, pierdut…în piept ritm alert de inimă resuscitată te anunţă că… autobuzele merg până la ora 23.
E-n amintire
mormânt de vise,
Anestezie
cu idei precise,
Transfuzie
de 3 narcise,
Miraje
de inimi ucise.
miercuri, 16 aprilie 2008
Praf de stele...
Mai demult a învăţat să mintă…cu foarfeca în mână croia minciuni în formă de rochie… de toate culorile şi formele, de seară – de zi, pentru toţi – pentru ea; le-a făcut groase să-i acopere sufletul bine, nicio emoţie să nu ajungă la porţile fără yală…
A strangulat strigările, pornirile lui, cu funii straşnice… şi a început să uite.
Din când în când, urletele lui disperate aruncau în ochii ei tristeţe… singura dovadă că el mai exista.
Într-o zi va cânta pe scena vieţii, cu ochii plini de umbre, interpretând-o pe dama de roşu, vulgară, cu sâni imenşi, aşa cum îi visa în copilărie… în sală va agoniza un singur spectator obosit şi bătrân, sufocat de minciuni, fără mâini şi fără vlagă să aplaude… sufletul ei…
Prea târziu cortina se lasă peste moarta cea vie, învinsă şi senilă - în sală praf de stele se împrăştie haotic…
A strangulat strigările, pornirile lui, cu funii straşnice… şi a început să uite.
Din când în când, urletele lui disperate aruncau în ochii ei tristeţe… singura dovadă că el mai exista.
Într-o zi va cânta pe scena vieţii, cu ochii plini de umbre, interpretând-o pe dama de roşu, vulgară, cu sâni imenşi, aşa cum îi visa în copilărie… în sală va agoniza un singur spectator obosit şi bătrân, sufocat de minciuni, fără mâini şi fără vlagă să aplaude… sufletul ei…
Prea târziu cortina se lasă peste moarta cea vie, învinsă şi senilă - în sală praf de stele se împrăştie haotic…
marți, 15 aprilie 2008
Scurt şi la obiect
Am despuiat-o de măşti, i-am recoltat lacrima şi am făcut analiza tuturor crizelor de tristeţe care îi devastează mintea, i-am ignorat râsul de copil, lumina din privire, înfăţişarea, poveştile…şi am aflat că dincolo de ele e furtună violentă, vulcan încins, muniţie periculoasă ce stă să izbucnească… Aşa că nu-i mai aprindeţi chibrituri zeflemitoare în faţă… de genul : “ce motive de tristeţe sau nemulţumire are o bunăciune ca tine şi enervant de deşteaptă, pe deasupra?… eu şi încă un milion ţi-am scrie poezie cu limba pe cur…”
Dacă pielea ei ar deborda de venin şi otravă, v-ar lăsa să vă contaminaţi şi ar privi cum toate frigurile pământului vă scutură şi vă curmă virulent, v-ar aduna cenuşa şi ar arunca-o într-o betonieră… să împietriţi pentru totdeauna, voi şi poezia voastră perversă…
Căci a înnebunit de mult… şi de ziua ei şi-ar dori vreun milion de gloanţe să le graveze cu numele voastre…
Dacă pielea ei ar deborda de venin şi otravă, v-ar lăsa să vă contaminaţi şi ar privi cum toate frigurile pământului vă scutură şi vă curmă virulent, v-ar aduna cenuşa şi ar arunca-o într-o betonieră… să împietriţi pentru totdeauna, voi şi poezia voastră perversă…
Căci a înnebunit de mult… şi de ziua ei şi-ar dori vreun milion de gloanţe să le graveze cu numele voastre…
luni, 14 aprilie 2008
Furtuna, luna, floarea soarelui...
Această piesă este dedicată Contesei Giulietta Guicciardi, de care Beethoven era îndrăgostit ....Ea era oarbă, însa dorea mult să admire Luna de pe cer..!! El i-a arătat mult aşteptata lună prin cântec, prin sunetele pianului..
Paşi pierduţi pe iarbă de primavară târzie, vânt cald te măngâie suav pe fruntea tristă şi-ţi răsfiră părul negru ca o perdea dantelată în urmă… şuviţele rebele îţi ştiu trecutul, ţi-au văzut toate secretele şi-n dansul lor povestesc despre tine… fără direcţie, fără chemare… trupul e uşor, pluteşte liber. Eşti goală de tot şi de toate, de gânduri, de amintiri şi regrete… de viaţa de acolo. Copacii blânzi, eterni îţi ascultă tăcerea, te înţeleg, te cred… Atinge-i cu palmele să-ţi simtă sângele supărat pe slăbiciuni şi amăgiri.
Spune-le şi lor visele tale ideale, întreabă-i cu încredere cine eşti tu, de unde vii… Şi-n timp ce le asculţi simfonia, scufundă-te ca o cruce fermecată în iarba-naltă, închide ochii obosiţi şi deschide larg de tot poarta sufletului… să intre în tine adevărul şi liniştea cu toată forţa… îngână delicat cu vocea ta ce-auzi, zâmbeşte împăcată… înalţăte şi zbori o dată cu muzica divină. Simţi? Te recunoaşte şi pamântul … şi cerul… şi luna, eşti fiica lor, parte din ele.
Când erai mică, ţi-aminteşti?, vorbeai cu ele pe ascuns în fiecare noapte… stelele îţi arătau drumurile şi cărările pe care o să mergi şi tu te minunai, luna te făcea puternică, invincibilă… o contemplai ore în şir şi alergai mereu la ea să-ţi iei curaj… cerul şi pământul îţi povesteau cât eşti de frumoasă. Te jucai cu gândul printre nori duelându-te cu ploaia ta dragă, rugând-o mereu să se transforme în furtună furioasă, să ţipi fericită mai tare ca ea, să dansezi desculţă şi despletită ca o zeiţă alături de ea… cât mai iubeai furtuna! Venea mereu surprinzător şi alergai nebună de dor s-o simţi pe piele şi-n fiinţă… şi începea mereu cu-o şoaptă scrisă pe o frunză rătăcită… cât o iubeai! Îngerii tăi erau fulgii de nea, prietenii ţi-erau roua şi floarea soarelui…
Te iubeau în toate culorile fluturii şi gărgăriţele, îţi zâmbeau mugurii grăsuni, lacul în care înotai râzând în neştire îşi limpezea apa înaintea ta… Doar asta ştiai, că tu eşti Crăiasa Anotimpurilor, Crăiţa din povestea fără zmei, fetiţa cu păr de castană şi ochi de cafea… şi inima deschisă.
Într-o zi te-ai întâlnit cu oamenii şi ai început să asculţi muzica lor… te-ai rupt de lumea ta fantastică şi ai rătăcit printre himere până când ai uitat cine eşti şi ce e râsul…
Ce-a mai rămas din fetiţa care iubea natura? Ascultă copacii şi luna, soarele, iarba, universul… ei ştiu!
Paşi pierduţi pe iarbă de primavară târzie, vânt cald te măngâie suav pe fruntea tristă şi-ţi răsfiră părul negru ca o perdea dantelată în urmă… şuviţele rebele îţi ştiu trecutul, ţi-au văzut toate secretele şi-n dansul lor povestesc despre tine… fără direcţie, fără chemare… trupul e uşor, pluteşte liber. Eşti goală de tot şi de toate, de gânduri, de amintiri şi regrete… de viaţa de acolo. Copacii blânzi, eterni îţi ascultă tăcerea, te înţeleg, te cred… Atinge-i cu palmele să-ţi simtă sângele supărat pe slăbiciuni şi amăgiri.
Spune-le şi lor visele tale ideale, întreabă-i cu încredere cine eşti tu, de unde vii… Şi-n timp ce le asculţi simfonia, scufundă-te ca o cruce fermecată în iarba-naltă, închide ochii obosiţi şi deschide larg de tot poarta sufletului… să intre în tine adevărul şi liniştea cu toată forţa… îngână delicat cu vocea ta ce-auzi, zâmbeşte împăcată… înalţăte şi zbori o dată cu muzica divină. Simţi? Te recunoaşte şi pamântul … şi cerul… şi luna, eşti fiica lor, parte din ele.
Când erai mică, ţi-aminteşti?, vorbeai cu ele pe ascuns în fiecare noapte… stelele îţi arătau drumurile şi cărările pe care o să mergi şi tu te minunai, luna te făcea puternică, invincibilă… o contemplai ore în şir şi alergai mereu la ea să-ţi iei curaj… cerul şi pământul îţi povesteau cât eşti de frumoasă. Te jucai cu gândul printre nori duelându-te cu ploaia ta dragă, rugând-o mereu să se transforme în furtună furioasă, să ţipi fericită mai tare ca ea, să dansezi desculţă şi despletită ca o zeiţă alături de ea… cât mai iubeai furtuna! Venea mereu surprinzător şi alergai nebună de dor s-o simţi pe piele şi-n fiinţă… şi începea mereu cu-o şoaptă scrisă pe o frunză rătăcită… cât o iubeai! Îngerii tăi erau fulgii de nea, prietenii ţi-erau roua şi floarea soarelui…
Te iubeau în toate culorile fluturii şi gărgăriţele, îţi zâmbeau mugurii grăsuni, lacul în care înotai râzând în neştire îşi limpezea apa înaintea ta… Doar asta ştiai, că tu eşti Crăiasa Anotimpurilor, Crăiţa din povestea fără zmei, fetiţa cu păr de castană şi ochi de cafea… şi inima deschisă.
Într-o zi te-ai întâlnit cu oamenii şi ai început să asculţi muzica lor… te-ai rupt de lumea ta fantastică şi ai rătăcit printre himere până când ai uitat cine eşti şi ce e râsul…
Ce-a mai rămas din fetiţa care iubea natura? Ascultă copacii şi luna, soarele, iarba, universul… ei ştiu!
joi, 10 aprilie 2008
Hiene oarbe…
În drumul tău, pe câmpul cu un mărăcine,
Zac sfâşiată, seacă şi-n mână cu-n ciuline,
De fusta-mi zdrenţuită, hiene oarbe muşcă,
Sărută-mă pe ochi şi dă-mi drumu din cuşcă…
Devoraţi-vă hienelor între voi, şi-ntregime, fiţi agresive până la paroxism, smulgeţi-vă carnea şi ochii… să sară sângele negru pe ţărână, să se audă urlete infernale. Distrugeţi-vă şi dominaţi-vă până când veţi reinventa termenii dinnou sau din contră.
Mâncaţi-vă ficaţii cu boturile rânjite şi hulpave, în mişcări haotice şi priviri disperate…Vă naşteţi cu o lege deja ştiută : “să domin în neştire, eu sau nimic, mie, vreau, ştiu… eu… eu”.
Nu vă doare mormanul de “eu” care vă sufocă mintea? Nu simţiţi mirosul greu al propriului ego care a început să putrezească în voi, infect şi primitiv pentru că îi daţi să mănânce numai carne încinsă în minciuni şi măruntaie canceroase? Vă zvârcoliţi demente pe toate drumurile şi răcnetele voastre îmbolnăvesc florile, fluturii… visele.
Aţi uitat de mult să dansaţi după freamătul frunzelor… acum alergaţi oarbe în fuste putrezite de sânge bolnav şi vă izbiţi în neştire şi-n delir de tot ce vă iese în cale.
Aţi uitat să spuneţi poveşti şi să plutiţi în visare, să fremătaţi de plăcere… mai ştiţi doar să căscaţi gurile negre, pline de mucegai, să împroşcaţi virulent venin ce iese însoţit de horcăieli scabroase… cu ochi stridenţi şi răi, damnaţi…Vă împerecheaţi în neştire, murdar şi pe nepregătite, nefiresc… obscen, vă înmulţiţi aberant de repede. A mai rămas să vă luaţi aerul şi să vi-l îndesaţi în zdrenţele ce vă ascund bubele infecte… Şi râdeţi senile, bântuite de friguri… că lumea e a voastră.
M-am trezit într-o zi şi am văzut că mă zvârcoleam alături de voi pe scena măcelului, vă lăsam să mă învăţaţi să muşc şi vă hrăneam cu viaţa mea…
În umbră… câţiva spectatori mâhniţi, umili, purtând pe braţe flori, fluturi, vise… Cobor şi eu alături de ei să învăţ să merg şi să vorbesc din nou… să fiu om.
Zac sfâşiată, seacă şi-n mână cu-n ciuline,
De fusta-mi zdrenţuită, hiene oarbe muşcă,
Sărută-mă pe ochi şi dă-mi drumu din cuşcă…
Devoraţi-vă hienelor între voi, şi-ntregime, fiţi agresive până la paroxism, smulgeţi-vă carnea şi ochii… să sară sângele negru pe ţărână, să se audă urlete infernale. Distrugeţi-vă şi dominaţi-vă până când veţi reinventa termenii dinnou sau din contră.
Mâncaţi-vă ficaţii cu boturile rânjite şi hulpave, în mişcări haotice şi priviri disperate…Vă naşteţi cu o lege deja ştiută : “să domin în neştire, eu sau nimic, mie, vreau, ştiu… eu… eu”.
Nu vă doare mormanul de “eu” care vă sufocă mintea? Nu simţiţi mirosul greu al propriului ego care a început să putrezească în voi, infect şi primitiv pentru că îi daţi să mănânce numai carne încinsă în minciuni şi măruntaie canceroase? Vă zvârcoliţi demente pe toate drumurile şi răcnetele voastre îmbolnăvesc florile, fluturii… visele.
Aţi uitat de mult să dansaţi după freamătul frunzelor… acum alergaţi oarbe în fuste putrezite de sânge bolnav şi vă izbiţi în neştire şi-n delir de tot ce vă iese în cale.
Aţi uitat să spuneţi poveşti şi să plutiţi în visare, să fremătaţi de plăcere… mai ştiţi doar să căscaţi gurile negre, pline de mucegai, să împroşcaţi virulent venin ce iese însoţit de horcăieli scabroase… cu ochi stridenţi şi răi, damnaţi…Vă împerecheaţi în neştire, murdar şi pe nepregătite, nefiresc… obscen, vă înmulţiţi aberant de repede. A mai rămas să vă luaţi aerul şi să vi-l îndesaţi în zdrenţele ce vă ascund bubele infecte… Şi râdeţi senile, bântuite de friguri… că lumea e a voastră.
M-am trezit într-o zi şi am văzut că mă zvârcoleam alături de voi pe scena măcelului, vă lăsam să mă învăţaţi să muşc şi vă hrăneam cu viaţa mea…
În umbră… câţiva spectatori mâhniţi, umili, purtând pe braţe flori, fluturi, vise… Cobor şi eu alături de ei să învăţ să merg şi să vorbesc din nou… să fiu om.
miercuri, 9 aprilie 2008
Foaie de varză
Azi efortul făcut la sala de sport ţi-a împins trupul în braţele tentaţiilor naturale…Opreşti într-o “piaţă elegantă”, hainele tale sunt rupte din filme pentru cei ce vând acolo marfă cam ofilită… te rătăceşti printre tarabe…vrei verde, roşu, galben…crud şi zemos…te opreşti aiurea şi sub privirea ta răsare o fiinţă ce nu crezi că a fost conştientă că a trăit vreodată… În creştetul femeii tronează, importantă şi cu siguranţă binefăcătoare, o frunză de varză miraculoasă. Întrebi inutil dacă marfa este iute, ea îţi îndeasă în gură o ridiche prea mare şi zice că tot ce are este ecologic... mesteci ridichea crunt de iute, o laşi să alunece în stomacul tău sensibil şi usturimea te anunţă că s-a supărat pe tine pentru o vreme… Îi dai doi lei pe ridichile ucigaşe sau mai degrabă pe lecţia de estetică, căci femeia, ce nu a trăit vreodată cu adevărat, te-a învăţat azi că natura te îmbracă şi te scoate în evidenţă oricine a-i fi. Cu frunza de varză pe retină şi o stare de amuzament, pleci împăcat, treci prin chinul de a te urca cu toate în maşină, căci pungile vor să cadă, cheile se încurcă prin buzunare… bagă banii, vezi ce faci cu telefonul…off prea multe accesorii… niciodată nu ţi-a plăcut să porţi geantă şi nici de-ar fi să le ţii pe toate atârnate de degete, tot nu o să porţi…Tot farmecul foii de varză se risipeşte când în cale îţi ies două echipaje de poliţie care fac inevitabil, indiscutabil, iremediabil demonstraţia faimei ce o deţin. Eşti prea scârbit de ei şi de cine i-a inventat aşa şi le-a dat drumu pe stradă… înjuri prea evident, şi un copil de 2 ani ar fi reprodus, citind pe buzele tale,“urările”… şi-ţi aduci aminte de mitralieră…dacă ar fi ridichile gloanţe, că iuţi erau, să-i usture şi pe ei… creierul. I-ai sfidat, gata, du-te-n frunza ta de varză şi hrăneşte-ţi ţesutul şi spiritul natural…
duminică, 6 aprilie 2008
Noir Desir
Senzual, spiritual...tipul e mişto, dar : "Pe 27 iulie 2003, în timpul unei dispute, Cantat a lovit-o de mai multe ori pe iubita sa, actriţa Marie Trintignant, care a murit pe 1 august 2003, ca urmare a rănilor provocate de lovituri. Cum actul s-a petrecut în Lituania, la Vilnius, Cantat a fost condamnat de justiţia din această ţară, pe 29 martie 2004, la opt ani de închisoare pentru omucidere involuntară.
Din 28 septembrie 2004, Bertrand Cantat este închis la Muret, în apropiere de Toulouse. Casa solistului rock a ars în întregime pe 11 septembrie 2003, un incendiu ale cărui circumstanţe rămân în continuare vagi, chiar dacă mulţi cred că incidentul este legat de uciderea lui Marie Trintignant." În concluzie, nu căutaţi concerte cu trupa asta, chiar dacă se pare că va fi eliberat în curând. Mă gândesc că dacă nu cei 4 copii ai actriţei, atunci alţii...ştiţi voi!
Din 28 septembrie 2004, Bertrand Cantat este închis la Muret, în apropiere de Toulouse. Casa solistului rock a ars în întregime pe 11 septembrie 2003, un incendiu ale cărui circumstanţe rămân în continuare vagi, chiar dacă mulţi cred că incidentul este legat de uciderea lui Marie Trintignant." În concluzie, nu căutaţi concerte cu trupa asta, chiar dacă se pare că va fi eliberat în curând. Mă gândesc că dacă nu cei 4 copii ai actriţei, atunci alţii...ştiţi voi!
sâmbătă, 5 aprilie 2008
"Mă lupt cu mine să te omor"
Ce mai fac, ce mai zic…
“Ziua mă rătăcesc printre destine,
Noaptea mă cotropesc mii de suspine,
Aprind o rază să-ţi scriu ce-mi vine,
Te simt mai viu ca ieri, străine…”
Pentru că…
“M-ai rupt în două, să-mi fie clar
Că eu sunt una şi ea un dar…
Îmi sfârtec mintea în mod bizar
Că m-ai iubit rudimentar…”
Şi totuşi…
“Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n décor,
Mă lupt cu mine să te omor…”
În concluzie…
“Iluzia dulce mă strigă bizar,
Umilă mă pierd în hău şi-n zadar,
Se termină basmul paradoxal,
Trăiesc în prezent simplu, banal,
Ideea de noi şi de mâine e-n van
Nevoia de vis mă seacă fatal…”
Şi….
“Nu dormi, nu vrei, nu poţi să dormi,
Aştepţi, te rogi şi poţi s-aştepţi
Te minţi, tu ştii, nu vrei dar minţi,
Respiri, te miri şi poţi să aspiri…”
“Te chinuie crunt o insomnie,
Mai iese din tine doar poezie,
Ţi-e dor de-o stare de letargie,
Ţi-e gândul la ea(el)… Schizofrenie.”
“Ziua mă rătăcesc printre destine,
Noaptea mă cotropesc mii de suspine,
Aprind o rază să-ţi scriu ce-mi vine,
Te simt mai viu ca ieri, străine…”
Pentru că…
“M-ai rupt în două, să-mi fie clar
Că eu sunt una şi ea un dar…
Îmi sfârtec mintea în mod bizar
Că m-ai iubit rudimentar…”
Şi totuşi…
“Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n décor,
Mă lupt cu mine să te omor…”
În concluzie…
“Iluzia dulce mă strigă bizar,
Umilă mă pierd în hău şi-n zadar,
Se termină basmul paradoxal,
Trăiesc în prezent simplu, banal,
Ideea de noi şi de mâine e-n van
Nevoia de vis mă seacă fatal…”
Şi….
“Nu dormi, nu vrei, nu poţi să dormi,
Aştepţi, te rogi şi poţi s-aştepţi
Te minţi, tu ştii, nu vrei dar minţi,
Respiri, te miri şi poţi să aspiri…”
“Te chinuie crunt o insomnie,
Mai iese din tine doar poezie,
Ţi-e dor de-o stare de letargie,
Ţi-e gândul la ea(el)… Schizofrenie.”
joi, 3 aprilie 2008
Aşa eşti tu, nu altfel...
Zile pline… urci în maşină cu somnul în vene şi gândurile anesteziate şi pleci după zvonuri, după cai verzi lăudaţi, desmierdaţi. Oamenii sunt nişte monştrii, nu i-ai mai văzut de mult parcă, şi-ţi par diformi şi groteşti. Ce scot pe gură e o mocirlă fără maluri. Îţi doreşti o mitralieră chiar şi second hand, ruginită şi rusească…numai să funcţioneze… Cu ea să stârpeşti de la rădăcină până la mugur toată ciulinimea care-ţi zgârâie retina şi auzul. Aştepţi să intri undeva unde parcă ţi-e interzis… E curiozitate, e obsesie, indiferenţă. În jur, viermi primitivi… şi te intrebi ce dracu vrei tu de fapt. Un val de somn te anunţă că ai aşteptat în van şi pleci fără să vezi măcar pentru ce ai aşteptat… Ajungi la concluzia că nu ţi-era scris să faci lucrul ăla… şi uiţi.
Cineva care “mereu are dreptate” râde pe săturate că doar ţi-a zis să nu te duci şi tu n-ai ascultat… Şi ce dacă? Insomnia ţi-a înnegrit ochii… şi ai uitat cele 572,3 lucruri pe care trebuia să le rezolvi tot azi… Măcar pâine să cumperi. Repetă până la magazin să nu creadă paparudele alea, care flencăne tot timpul în timp ce se răstesc la clienţi, că te-ai senilizat iremediabil. 4 pâini, 4 lămâi, un ciclu de somn şi un gând genial… Cât costă?
Şi azi nu mai mergi la sală să îţi lucrezi braţele şi pieptul că eşti epuizat. Mâine, mai bine… Ce stare de nevroză! Îl prinzi pe cel mai nevinovat dintre toţi, care nu vrea decât să te invite să socializezi, şi-i scuipi pe ochi şi pe oriunde veninul ce îţi dă pe afară… ”Atâta vreme cât o să cred că ăla e un porc şi aia o terminată, iar cea cu care ieşi o frustrată şi o ipocrită, rămân să citesc”. Na… că ai fost adevărat… Şi leagă-ţi carnetul de gât… avalanşa de idei te chinuie continuu… nu te pierde, nu te irosi şi nu dispera, aşa eşti tu, nu altfel…
marți, 1 aprilie 2008
Timp şi depresie….
Aţi avut de multe ori banala dorinţă de a deţine, de a controla….desigur. Doar nu sunt unica mârşavă de prin zonă…cu toţii suntem predispuşi la a fii stăpânii lumii, timpului, vieţii…şi când te mai pocneşte şi trufia de a crede ca poţi deţine fericirea…ţi-o iei peste ochi de nu mai vezi clar ani de zile…Când doar ce ai luat un şut in dinţi…aşa din principiu…. ai tot felul de senzaţii, halucinaţii…mai înjuri, mai plângi ca un patetic….vorbeşti singur…hahahha….sau începi să-ţi torni venin în sânge…Te cam chinuie totul, neputinţa joacă şah cu depresia exact în capul tău , timpul e un actor dramatic care te arde cu ţigara pe obraz şi-ţi urcă în spinare 7 zile infernale care te bântuie cât 70 de ani bătrâni, bolnavi şi plini de mucegai….şi , desigur, 7 nopţi în care nu ai voie sa dormi, ci doar să te rogi să nu te trezeşti a doua zi nebun de tot şi să suni aiurea…să auzi o voce absentă cum îţi rupe creierul in două cu… “nu te cunosc”. Şi chiar dacă panica îţi manancă ficaţii, te dai jos din pat şi redevii pateticul de ieri, chiar dacă te minţi că eşti mai puternic cu o idée….Îţi suni vechea gaşcă…ce dracului or mai coace si penibilii ăia…pe unde şi-or mai irosi mediocritatea? Acum nu mai vezi albul din lucruri, oamenii nu mai au gură ….şi de ar avea, tu oricum eşti oripilat de orăcăielile care le emit ei…nimic nu mai are sens. Dar te îmbraci şi îţi coordonezi partea fizică a fiinţei tale să iasă….în club măcar e muzica tare şi nu trebuie să-i asculţi….poate o să uiţi de obsesiile tale…poate muzica, poate ridicolul din cei care bântuie pe acolo, poate drama altuia…
Ei se bucură că te-ai întors, se poartă ca şi cum n-ai fi lipsit nici-o zi….şi sunt la fel de pierduţi în propriile lor dileme…un el hidos de disperat de viaţă şi de faptul că a trebuit să îşi compromită mintea şi firea doar ca să respecte învăţăturile universului, desigur, el e perfect şi restul nişte rataţi….o ea frumoasă şi veşnic singură, disperată sa iasă, în contratimp cu toate legile firescului, oriunde şi cu oricine….alt el care până acum ceva vreme era burlacul bănuit de a fi gay, apare inopinant de însoţit de o tipă insipidă, incoloră, inexpresivă, nesigură, frustrată si ipocrită pe deasupra,care vinde cu talent lacrimi la duzină ….cred că şi ceva sex oral …şi alţi ei pe care îi ştiai mai coloraţi, mai agitaţi…mai vii….Şi ce dacă vor să mergeţi din club în club toată noaptea…ca apoi să le fie foame….îi urmezi fără chef şi fără minte, îi cari cu maşina, râzi de ei şi te identifici cu ei…să treacă timp…să umpli goluri, să afli aberaţii…mai uiţi de tine….Te întorci acasă cand lumea pleacă la muncă….şi vrei să dormi…dar poţi?
Ei se bucură că te-ai întors, se poartă ca şi cum n-ai fi lipsit nici-o zi….şi sunt la fel de pierduţi în propriile lor dileme…un el hidos de disperat de viaţă şi de faptul că a trebuit să îşi compromită mintea şi firea doar ca să respecte învăţăturile universului, desigur, el e perfect şi restul nişte rataţi….o ea frumoasă şi veşnic singură, disperată sa iasă, în contratimp cu toate legile firescului, oriunde şi cu oricine….alt el care până acum ceva vreme era burlacul bănuit de a fi gay, apare inopinant de însoţit de o tipă insipidă, incoloră, inexpresivă, nesigură, frustrată si ipocrită pe deasupra,care vinde cu talent lacrimi la duzină ….cred că şi ceva sex oral …şi alţi ei pe care îi ştiai mai coloraţi, mai agitaţi…mai vii….Şi ce dacă vor să mergeţi din club în club toată noaptea…ca apoi să le fie foame….îi urmezi fără chef şi fără minte, îi cari cu maşina, râzi de ei şi te identifici cu ei…să treacă timp…să umpli goluri, să afli aberaţii…mai uiţi de tine….Te întorci acasă cand lumea pleacă la muncă….şi vrei să dormi…dar poţi?
luni, 31 martie 2008
Sfărşit de lună şi de drum…
Sfîrşit de lună, sfîrşit de multe încercari, de multe speranţe şi iluzii….acest 31 martie seamănă atât de mult cu 31 ianuarie, de parcă nici nu ar fi existat timp, spaţiu şi aer între timp …De ar fi fost aşa…Realitatea, însă, şi-a scris paginile cu litere imense, le-a tatuat adînc în memorie. Să mă gândesc concret la asta, să fac analiza…să trag concluzii… îmi vine greu…
A fost odată ca niciodată o rătăcire printre vise şi-un labirint infinit de speranţe…o voce dulce a desluşit …a răvăşit …” primeşte, ştiu eu mai bine”. Când te întâlneşti cu ce cauţi ca nebunul peste tot, dintotdeauna…. eşti iremediabil nepregătit, orb, surd şi laş…e o poveste veche care se repetă la infinit ca un blestem….şi fugi inconştient şi plângi …şi meriţi…
Ce ţi-a scăpat printre degete e pierdut pentru totdeauna, într-o lume inaccesibilă…nu tu ai vrut aşa? …nu mai ştiu…
Şi când uşi de fier se inchid violent,brusc, într-un echilibru aproape matematic se deschid ferestrele…. Trebuie sa-ţi regaseşti aerul şi să ţi-l îndeşi cu forţa pe nări…trebuie să înveţi ca nu eşti in totalitate pierdut….o apuci pe alte drumuri, pe alte uliţe…mai sunt simfonii neascultate şi suflete care te caută sa-ţi povestească….căci înnapoi e totul ars…nici nu privi…de-ar mai fi fost ceva , te-ar fi strigat…..măcar în şoaptă…
A fost odată ca niciodată o rătăcire printre vise şi-un labirint infinit de speranţe…o voce dulce a desluşit …a răvăşit …” primeşte, ştiu eu mai bine”. Când te întâlneşti cu ce cauţi ca nebunul peste tot, dintotdeauna…. eşti iremediabil nepregătit, orb, surd şi laş…e o poveste veche care se repetă la infinit ca un blestem….şi fugi inconştient şi plângi …şi meriţi…
Ce ţi-a scăpat printre degete e pierdut pentru totdeauna, într-o lume inaccesibilă…nu tu ai vrut aşa? …nu mai ştiu…
Şi când uşi de fier se inchid violent,brusc, într-un echilibru aproape matematic se deschid ferestrele…. Trebuie sa-ţi regaseşti aerul şi să ţi-l îndeşi cu forţa pe nări…trebuie să înveţi ca nu eşti in totalitate pierdut….o apuci pe alte drumuri, pe alte uliţe…mai sunt simfonii neascultate şi suflete care te caută sa-ţi povestească….căci înnapoi e totul ars…nici nu privi…de-ar mai fi fost ceva , te-ar fi strigat…..măcar în şoaptă…
joi, 27 martie 2008
Cutia Pandorei
Sunt un copil imbecil care face numai greşeli... sunt o entitate cu efecte înşelătoare... sunt preludiul unui dezastru... sunt 55 kg de materie muritoare cu un spirit fiţos cu valenţe mistice şi repertorii teatrale... sunt imagine, impresie, apariţie, iluzie... nici vocea nu-mi aparţine, nici numele nu mi-l recunosc... nici sângele nu cred că mi-e roşu şi cald... nu îndrăzniţi să mă contraziceţi, vrăji puternice vă voi închina... Ooo, dar vino în braţele mele... să dansăm amândoi dansul ielelor nebune, disperate de foame şi de lene... vino să alunecam spre zările distrugerii şi ale haosului pe un vapor cu pânzele mov, unde un căpitan diform ne încurajează că o să ajungem în curând teferi... dar hai să formăm o pereche de aşi cu fuste dantelate, cusute de mâna unor indience senile... te aştept... vino să ne jucăm de-a schizofrenia încălţaţi în pantofiori de lac prinşi cu fundiţe de un verde crud care să ne turbeze simţurile, fără chef şi fără minte... să ne îndesăm minciuni infecte pe gât şi pe ochi... ce contează... iubesc aberaţiile îmbrăcate în zdrenţe de firmă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
