“Take it all or leave me alone”

Flori ofilite într-o vază albastră te anunţă că ieri aveai chef de orice, de o nebunie, de absolut. Ieri s-a ars intens şi e la fel de ofilit ca plantele ce le arunci acum îngândurat.
Va apucat vreodată furie nebună şi-n demenţa isterică să reuşiţi să scufundaţi o armată de oameni care privesc neputincioşi către agonia voastră? Aţi reuşit vreodată să umpleţi un salon de ospiciu cu cei mai dragi din jurul vostru, într-un moment în care voi înşivă sunteţi cel mai agresiv şi virulent pacient al instituţiei care injectează calmante la ore fixe?
Oamenii au multe temeri, dar să vă feriţi de prăpastia nehotărârilor şi a nesiguranţelor la fel cum vă feriţi corpul de boli, casa de foc şi hoţi, copiii de droguri.
În turbarea ta, când toţi te întreabă : “ce vrei, suflete?”, tu te simţi ca un smintit fără memorie, dorinţă şi nevoie. Te uiţi la toţi şi ştii că ţi-ai uitat şi numele, cum a-i putea să ştii ce vrei? Nu mai ştii ce iubeşti, nu mai ştii în ce crezi, nu te mai chinuie decât un rău fizic, o moarte care-ţi macină măruntaiele.
Ai în spate un STAI şi în faţă un VINO, iar tu eşti doar unul singur…influenţabil, slab, debil. Informaţiile vin rapid, surprinzătoare… nici măcar nu le intuieşti, nu ai timp să le digeri şi vin altele… ieri nu ştiai cât de mult, cât de infinit, ieri erau alte adevăruri… gândeşti în funcţie de grindina de cuvinte cu care eşti bombardat …şi nu ai timp, nu există timp să reuşeşti să înţelegi sau să simţi.
Ce ieri ştiai că e o adiere caldă pe obrajii tăi, azi e un vânt alert care îţi muşcă inima… ce ieri te-mbrăţişa suav şi te înnălţa într-o plutire, azi te zdrobeşte nemilos de ziduri roase de timp... şi ieri era un glas de înger care te învăluia într-o poveste, iar azi îţi porunceşte…”ACUM, AICI, FĂ-O”.
În sevrajul acesta incomensurabil, tu ţi-ai pierdut raţiunea, lacrimile îţi macină ochii, disperarea şi panica te-au răpus mai rău ca un cancer… nu mai faci decât să abandonezi şi să laşi natura ta să răspundă la stimuli… căci doar ei mai pot sa te facă să reacţionezi.
Dacă nebunia durează 5 zile, în a-6-a zi vei fi mai bătrân cu 5 ani rebegiţi şi mai contează doar unde ai ales să-ţi tratezi ridurile şi prostia. În faţa unor decizii capitale de care depinde tot restul vieţii tale nu ştii ce vrei, e o lege pe care am aflat-o acum ; e totul un joc de noroc infernal şi diabolic de bine pus la punct. Şi când miza este fericirea, sublimul, perfectul, binele, pacea ( iluziile după care alergăm câţiva ca disperaţii ) …ai pus-o... mai bine nu te încumeta.
Mai ai în sistemul tău nişte principii care te constrâng : să nu trădezi, să nu distrugi destine, să nu abandonezi sufletele care depind de tine, să nu batjocoreşti speranţe şi vise, să nu dezbini.
Şi STAI şi cu VINO încep să se joace în creierul tău anesteziat. Într-un final când puterile te-au abandonat definitiv, apelezi la o ultimă soluţie: întrebarea de departajare pusă celor două “tu ce mai ai de spus?” , apoi intri într-o cameră goală, te dai cu capul de toţi pereţii până când totul arată ca o scenă de groază însângerată, te rogi pentru puţină vlagă, ieşi şi înfigi cuţitul ; o crimă tot ai de comis.
Când liniştea se lasă, realizezi că ai înfipt cuţitul în propria ta inimă, că tu eşti cel ucis, sacrificat, blocat în lumea unde poţi să exişti sfârtecat în milioane de cioburi. Niciodată nu a-i fi ştiut să arăţi ca un întreg… niciodată nu a-i fi ştiut să conduci cu două mâini, să renunţi la zâmbetul teatral, să învingi toate viciile, să renunţi la jucării, să arzi trecutul… .
Şi rămâi ros de gânduri şi regrete, într-o lume care te acceptă putrezit, răpus, mort… rămâi şi taci. După o vreme … rămăşiţe de durere impregnate profund în sufletul expus cu inconştienţă. Atunci s-au spart visele şi s-au spulberat cu furie în toate zările într-o infinitate de particule tăioase, minuscule… parte din ele ţi-au mutilat fiinţa, dar au şi învăţat-o. Suspinele cântă-n surdină… rătăceşti pe străzi bonave cu privirea încordată şi mai cauţi încă o dată ce ai pierdut. Cauţi în ochii lor, prin maşini, printre frunze… printre fraze… şi te sperie gândul că mâine vei fi mai senil, mai orb. Aşa o să-ţi porţi materia prin lume, seacă şi fără rază… ai dat totul atunci…oricum nu ţinea de tine, oricum aşa era scris.

“I'm scared to face another day
Cos the fear in me just won't go away.
In an instant, you were gone and I'm scared.”

Vizită

Scufiţa Roşie discută aprins cu Albă ca Zăpada la o fiertură de ierburi suspecte : “Dă-mi bunica înapoi” , intervine capra cu 3 “mieji” şi cântă o baladă încurcată cu lapte-n ţâţe şi nişte chestii, n-am înţeles prea bine, la subsuori…vine şi lupul care le calmează pe toate cu câte o pereche de mărgele colorate, ştie el ce merge la femeile nervoase… Astfel am croit un basm împreună cu Sabina, copil puternic şi frumos care la 3 ani îţi transmite clar că lumea, tu, oricine, universul e la picioarele ei. O sa fie actriţă, o să fie scriitoare, o să fie tot ce va dori… e înzestrată, o priveşti … e un globuleţ de lumină, o viaţă, un destin.
Aflu că e vremea hranei, dar…
Grătarul nu e gata căci cel ce îl gestionează e stresat de-a binelea de peştele ce va trebui să nu se sfarme sub comanda sa şi atât de intens se sperie de acest iminent dezastru încât e în stare să sacrifice toţi micii şi nervii auditoriului înfometat. “Şi dacă nu-l taie în romburi şi ar fi avut un fier băgat în fund…peştele adică, şi dacă soţia mea şi-ar fi lăsat părul lung şi roşu eu aş fi capabil acum să determin obraznicul de peşte să rămână întreg…ah, peştele, veşnicul meu peşte…” Sabina vrea mici, acum…cruzi, fierbinţi, ACUM. Strategii intens studiate se aruncă în scenă pentru a o amâna, sucuri în pahare şmechere cu furtunaşe inelate, întrebări şi masaje între degeţelele cărnoase ale picioruşelor ei puternice, abureli nenumărate, dar…”vreau mici” e problema pe care, se pare că, doar tipul cu grătarul nu o înţelege. Când Sabina nu mai râde şi se uită la tine cu privirea aceea circumspectă de parcă te întreabă :” vrei să mori repede sau în chinuri?”, îţi dai seama că micii ăia trebuie să se materializeze urgent într-o farfurie, tăiaţi şi răciţi, cu muştar lângă, pâine opţional. Şi privind-o cum manâncă, realizezi că de mult nu ai mai văzut ceva atât de frumos şi natural. Cărniţa e înmuiată tacticos de două ori în muştar, apoi în guriţă care e plină tot timpul… şi tu nu aveai de gând să manânci mici, paradoxal te atrăgea peştele problemă, dar fraate….cum poţi să rezişti? Micii mâncaţi de Sabina par cei mai gustoşi, vitali, fenomenali din lume. O admiri, o sorbi cu privirea şi o întrebi după ce ai văzut că deja trece la al-4-lea mic: cât mănânci Sabi? Îţi dă răspunsul perfect: cât intră în burtă. Şi uiţi că de fapt micii sunt o carne nu tocmai indicată…blabla… Se face şi peştele, nu se sfarmă, tipul nu face infarct, dar îşi creează toate condiţiile pentru unul în viitor căci îşi umple farfuria cu porc şi carne tocată pe care toarnă o tonă de mujdei tare ca iadul. Mănânc peştele asupra căruia s-au revărsat stresurile şi temerile cuiva, e bun…de ce nu înţeleg unii că dacă s-ar fi făcut ţăndări eu tot l-aş fi mâncat? “Săru-mâna pentru masă, la mulţi ani mămico, Sabi să fii cuminte, mai vin….”

Rătăcire

Singurătate,
drog inutil…
se sfarmă îngeri în câmp steril.

Realitate,
sevraj subtil…
te-nvârte viaţa în cerc labil.

Eternitate,
vis pueril…
flori pe mormânt de sine febril…

Frunze rupte de vânt agonizează distruse pe aleile pustii ale parcului din amintirile tale; se zvârcolesc disperate zgâriind asfaltul dur într-un foşnet lugubru.
E-o moarte evidentă de care, pare să nu-ţi pese, e un sfârşit vulgar de care nu-ţi mai aduci aminte…până mâine. Pe băncile eterne nu-şi mai odihneşte nimeni visul în seara asta. Eşti numai tu cu paşii tăi fără urme, fără drum; printre frunzele frustrate, printre gânduri uitate, între cărări paralele pline de greşeli şi regrete. De ce e corpul tău chinuit de atâtea haine grele, de atâtea cruci… de atâtea întrebări? Ai mii de buzunare pline cu trecut uscat, fără lacrimi, o valiză cu vorbe nervoase şi un şal în jurul gâtului… furia prezentului. Fumul albăstrui al unei ţigări veşnice dansează halucinant în mintea ta, te pierzi în mrejele lui vreo 300 de ani… şi n-ai mai văzut aşa dantelă… aşa mister.
Nori negri se aleargă între ei într-o încercare puerilă de a-ţi dezordona gândurile; rămâi mut, pierdut…în piept ritm alert de inimă resuscitată te anunţă că… autobuzele merg până la ora 23.

E-n amintire
mormânt de vise,
Anestezie
cu idei precise,
Transfuzie
de 3 narcise,
Miraje
de inimi ucise.

Praf de stele...

Mai demult a învăţat să mintă…cu foarfeca în mână croia minciuni în formă de rochie… de toate culorile şi formele, de seară – de zi, pentru toţi – pentru ea; le-a făcut groase să-i acopere sufletul bine, nicio emoţie să nu ajungă la porţile fără yală…
A strangulat strigările, pornirile lui, cu funii straşnice… şi a început să uite.
Din când în când, urletele lui disperate aruncau în ochii ei tristeţe… singura dovadă că el mai exista.
Într-o zi va cânta pe scena vieţii, cu ochii plini de umbre, interpretând-o pe dama de roşu, vulgară, cu sâni imenşi, aşa cum îi visa în copilărie… în sală va agoniza un singur spectator obosit şi bătrân, sufocat de minciuni, fără mâini şi fără vlagă să aplaude… sufletul ei…
Prea târziu cortina se lasă peste moarta cea vie, învinsă şi senilă - în sală praf de stele se împrăştie haotic…

Scurt şi la obiect

Am despuiat-o de măşti, i-am recoltat lacrima şi am făcut analiza tuturor crizelor de tristeţe care îi devastează mintea, i-am ignorat râsul de copil, lumina din privire, înfăţişarea, poveştile…şi am aflat că dincolo de ele e furtună violentă, vulcan încins, muniţie periculoasă ce stă să izbucnească… Aşa că nu-i mai aprindeţi chibrituri zeflemitoare în faţă… de genul : “ce motive de tristeţe sau nemulţumire are o bunăciune ca tine şi enervant de deşteaptă, pe deasupra?… eu şi încă un milion ţi-am scrie poezie cu limba pe cur…”
Dacă pielea ei ar deborda de venin şi otravă, v-ar lăsa să vă contaminaţi şi ar privi cum toate frigurile pământului vă scutură şi vă curmă virulent, v-ar aduna cenuşa şi ar arunca-o într-o betonieră… să împietriţi pentru totdeauna, voi şi poezia voastră perversă…
Căci a înnebunit de mult… şi de ziua ei şi-ar dori vreun milion de gloanţe să le graveze cu numele voastre…

Furtuna, luna, floarea soarelui...

Această piesă este dedicată Contesei Giulietta Guicciardi, de care Beethoven era îndrăgostit ....Ea era oarbă, însa dorea mult să admire Luna de pe cer..!! El i-a arătat mult aşteptata lună prin cântec, prin sunetele pianului..





Paşi pierduţi pe iarbă de primavară târzie, vânt cald te măngâie suav pe fruntea tristă şi-ţi răsfiră părul negru ca o perdea dantelată în urmă… şuviţele rebele îţi ştiu trecutul, ţi-au văzut toate secretele şi-n dansul lor povestesc despre tine… fără direcţie, fără chemare… trupul e uşor, pluteşte liber. Eşti goală de tot şi de toate, de gânduri, de amintiri şi regrete… de viaţa de acolo. Copacii blânzi, eterni îţi ascultă tăcerea, te înţeleg, te cred… Atinge-i cu palmele să-ţi simtă sângele supărat pe slăbiciuni şi amăgiri.
Spune-le şi lor visele tale ideale, întreabă-i cu încredere cine eşti tu, de unde vii… Şi-n timp ce le asculţi simfonia, scufundă-te ca o cruce fermecată în iarba-naltă, închide ochii obosiţi şi deschide larg de tot poarta sufletului… să intre în tine adevărul şi liniştea cu toată forţa… îngână delicat cu vocea ta ce-auzi, zâmbeşte împăcată… înalţăte şi zbori o dată cu muzica divină. Simţi? Te recunoaşte şi pamântul … şi cerul… şi luna, eşti fiica lor, parte din ele.
Când erai mică, ţi-aminteşti?, vorbeai cu ele pe ascuns în fiecare noapte… stelele îţi arătau drumurile şi cărările pe care o să mergi şi tu te minunai, luna te făcea puternică, invincibilă… o contemplai ore în şir şi alergai mereu la ea să-ţi iei curaj… cerul şi pământul îţi povesteau cât eşti de frumoasă. Te jucai cu gândul printre nori duelându-te cu ploaia ta dragă, rugând-o mereu să se transforme în furtună furioasă, să ţipi fericită mai tare ca ea, să dansezi desculţă şi despletită ca o zeiţă alături de ea… cât mai iubeai furtuna! Venea mereu surprinzător şi alergai nebună de dor s-o simţi pe piele şi-n fiinţă… şi începea mereu cu-o şoaptă scrisă pe o frunză rătăcită… cât o iubeai! Îngerii tăi erau fulgii de nea, prietenii ţi-erau roua şi floarea soarelui…
Te iubeau în toate culorile fluturii şi gărgăriţele, îţi zâmbeau mugurii grăsuni, lacul în care înotai râzând în neştire îşi limpezea apa înaintea ta… Doar asta ştiai, că tu eşti Crăiasa Anotimpurilor, Crăiţa din povestea fără zmei, fetiţa cu păr de castană şi ochi de cafea… şi inima deschisă.
Într-o zi te-ai întâlnit cu oamenii şi ai început să asculţi muzica lor… te-ai rupt de lumea ta fantastică şi ai rătăcit printre himere până când ai uitat cine eşti şi ce e râsul…
Ce-a mai rămas din fetiţa care iubea natura? Ascultă copacii şi luna, soarele, iarba, universul… ei ştiu!

Hiene oarbe…

În drumul tău, pe câmpul cu un mărăcine,
Zac sfâşiată, seacă şi-n mână cu-n ciuline,
De fusta-mi zdrenţuită, hiene oarbe muşcă,
Sărută-mă pe ochi şi dă-mi drumu din cuşcă…

Devoraţi-vă hienelor între voi, şi-ntregime, fiţi agresive până la paroxism, smulgeţi-vă carnea şi ochii… să sară sângele negru pe ţărână, să se audă urlete infernale. Distrugeţi-vă şi dominaţi-vă până când veţi reinventa termenii dinnou sau din contră.
Mâncaţi-vă ficaţii cu boturile rânjite şi hulpave, în mişcări haotice şi priviri disperate…Vă naşteţi cu o lege deja ştiută : “să domin în neştire, eu sau nimic, mie, vreau, ştiu… eu… eu”.
Nu vă doare mormanul de “eu” care vă sufocă mintea? Nu simţiţi mirosul greu al propriului ego care a început să putrezească în voi, infect şi primitiv pentru că îi daţi să mănânce numai carne încinsă în minciuni şi măruntaie canceroase? Vă zvârcoliţi demente pe toate drumurile şi răcnetele voastre îmbolnăvesc florile, fluturii… visele.
Aţi uitat de mult să dansaţi după freamătul frunzelor… acum alergaţi oarbe în fuste putrezite de sânge bolnav şi vă izbiţi în neştire şi-n delir de tot ce vă iese în cale.
Aţi uitat să spuneţi poveşti şi să plutiţi în visare, să fremătaţi de plăcere… mai ştiţi doar să căscaţi gurile negre, pline de mucegai, să împroşcaţi virulent venin ce iese însoţit de horcăieli scabroase… cu ochi stridenţi şi răi, damnaţi…Vă împerecheaţi în neştire, murdar şi pe nepregătite, nefiresc… obscen, vă înmulţiţi aberant de repede. A mai rămas să vă luaţi aerul şi să vi-l îndesaţi în zdrenţele ce vă ascund bubele infecte… Şi râdeţi senile, bântuite de friguri… că lumea e a voastră.
M-am trezit într-o zi şi am văzut că mă zvârcoleam alături de voi pe scena măcelului, vă lăsam să mă învăţaţi să muşc şi vă hrăneam cu viaţa mea…
În umbră… câţiva spectatori mâhniţi, umili, purtând pe braţe flori, fluturi, vise… Cobor şi eu alături de ei să învăţ să merg şi să vorbesc din nou… să fiu om.

Foaie de varză

Azi efortul făcut la sala de sport ţi-a împins trupul în braţele tentaţiilor naturale…Opreşti într-o “piaţă elegantă”, hainele tale sunt rupte din filme pentru cei ce vând acolo marfă cam ofilită… te rătăceşti printre tarabe…vrei verde, roşu, galben…crud şi zemos…te opreşti aiurea şi sub privirea ta răsare o fiinţă ce nu crezi că a fost conştientă că a trăit vreodată… În creştetul femeii tronează, importantă şi cu siguranţă binefăcătoare, o frunză de varză miraculoasă. Întrebi inutil dacă marfa este iute, ea îţi îndeasă în gură o ridiche prea mare şi zice că tot ce are este ecologic... mesteci ridichea crunt de iute, o laşi să alunece în stomacul tău sensibil şi usturimea te anunţă că s-a supărat pe tine pentru o vreme… Îi dai doi lei pe ridichile ucigaşe sau mai degrabă pe lecţia de estetică, căci femeia, ce nu a trăit vreodată cu adevărat, te-a învăţat azi că natura te îmbracă şi te scoate în evidenţă oricine a-i fi. Cu frunza de varză pe retină şi o stare de amuzament, pleci împăcat, treci prin chinul de a te urca cu toate în maşină, căci pungile vor să cadă, cheile se încurcă prin buzunare… bagă banii, vezi ce faci cu telefonul…off prea multe accesorii… niciodată nu ţi-a plăcut să porţi geantă şi nici de-ar fi să le ţii pe toate atârnate de degete, tot nu o să porţi…Tot farmecul foii de varză se risipeşte când în cale îţi ies două echipaje de poliţie care fac inevitabil, indiscutabil, iremediabil demonstraţia faimei ce o deţin. Eşti prea scârbit de ei şi de cine i-a inventat aşa şi le-a dat drumu pe stradă… înjuri prea evident, şi un copil de 2 ani ar fi reprodus, citind pe buzele tale,“urările”… şi-ţi aduci aminte de mitralieră…dacă ar fi ridichile gloanţe, că iuţi erau, să-i usture şi pe ei… creierul. I-ai sfidat, gata, du-te-n frunza ta de varză şi hrăneşte-ţi ţesutul şi spiritul natural…

Noir Desir

Senzual, spiritual...tipul e mişto, dar : "Pe 27 iulie 2003, în timpul unei dispute, Cantat a lovit-o de mai multe ori pe iubita sa, actriţa Marie Trintignant, care a murit pe 1 august 2003, ca urmare a rănilor provocate de lovituri. Cum actul s-a petrecut în Lituania, la Vilnius, Cantat a fost condamnat de justiţia din această ţară, pe 29 martie 2004, la opt ani de închisoare pentru omucidere involuntară.
Din 28 septembrie 2004, Bertrand Cantat este închis la Muret, în apropiere de Toulouse. Casa solistului rock a ars în întregime pe 11 septembrie 2003, un incendiu ale cărui circumstanţe rămân în continuare vagi, chiar dacă mulţi cred că incidentul este legat de uciderea lui Marie Trintignant." În concluzie, nu căutaţi concerte cu trupa asta, chiar dacă se pare că va fi eliberat în curând. Mă gândesc că dacă nu cei 4 copii ai actriţei, atunci alţii...ştiţi voi!

"Mă lupt cu mine să te omor"

Ce mai fac, ce mai zic…

“Ziua mă rătăcesc printre destine,
Noaptea mă cotropesc mii de suspine,
Aprind o rază să-ţi scriu ce-mi vine,
Te simt mai viu ca ieri, străine…”

Pentru că…

“M-ai rupt în două, să-mi fie clar
Că eu sunt una şi ea un dar…
Îmi sfârtec mintea în mod bizar
Că m-ai iubit rudimentar…”

Şi totuşi…

“Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n décor,
Mă lupt cu mine să te omor…”

În concluzie…

“Iluzia dulce mă strigă bizar,
Umilă mă pierd în hău şi-n zadar,
Se termină basmul paradoxal,
Trăiesc în prezent simplu, banal,
Ideea de noi şi de mâine e-n van
Nevoia de vis mă seacă fatal…”

Şi….

“Nu dormi, nu vrei, nu poţi să dormi,
Aştepţi, te rogi şi poţi s-aştepţi
Te minţi, tu ştii, nu vrei dar minţi,
Respiri, te miri şi poţi să aspiri…”

“Te chinuie crunt o insomnie,
Mai iese din tine doar poezie,
Ţi-e dor de-o stare de letargie,
Ţi-e gândul la ea(el)… Schizofrenie.”

Aşa eşti tu, nu altfel...

Zile pline… urci în maşină cu somnul în vene şi gândurile anesteziate şi pleci după zvonuri, după cai verzi lăudaţi, desmierdaţi. Oamenii sunt nişte monştrii, nu i-ai mai văzut de mult parcă, şi-ţi par diformi şi groteşti. Ce scot pe gură e o mocirlă fără maluri. Îţi doreşti o mitralieră chiar şi second hand, ruginită şi rusească…numai să funcţioneze… Cu ea să stârpeşti de la rădăcină până la mugur toată ciulinimea care-ţi zgârâie retina şi auzul. Aştepţi să intri undeva unde parcă ţi-e interzis… E curiozitate, e obsesie, indiferenţă. În jur, viermi primitivi… şi te intrebi ce dracu vrei tu de fapt. Un val de somn te anunţă că ai aşteptat în van şi pleci fără să vezi măcar pentru ce ai aşteptat… Ajungi la concluzia că nu ţi-era scris să faci lucrul ăla… şi uiţi.
Cineva care “mereu are dreptate” râde pe săturate că doar ţi-a zis să nu te duci şi tu n-ai ascultat… Şi ce dacă? Insomnia ţi-a înnegrit ochii… şi ai uitat cele 572,3 lucruri pe care trebuia să le rezolvi tot azi… Măcar pâine să cumperi. Repetă până la magazin să nu creadă paparudele alea, care flencăne tot timpul în timp ce se răstesc la clienţi, că te-ai senilizat iremediabil. 4 pâini, 4 lămâi, un ciclu de somn şi un gând genial… Cât costă?
Şi azi nu mai mergi la sală să îţi lucrezi braţele şi pieptul că eşti epuizat. Mâine, mai bine… Ce stare de nevroză! Îl prinzi pe cel mai nevinovat dintre toţi, care nu vrea decât să te invite să socializezi, şi-i scuipi pe ochi şi pe oriunde veninul ce îţi dă pe afară… ”Atâta vreme cât o să cred că ăla e un porc şi aia o terminată, iar cea cu care ieşi o frustrată şi o ipocrită, rămân să citesc”. Na… că ai fost adevărat… Şi leagă-ţi carnetul de gât… avalanşa de idei te chinuie continuu… nu te pierde, nu te irosi şi nu dispera, aşa eşti tu, nu altfel…

Timp şi depresie….

Aţi avut de multe ori banala dorinţă de a deţine, de a controla….desigur. Doar nu sunt unica mârşavă de prin zonă…cu toţii suntem predispuşi la a fii stăpânii lumii, timpului, vieţii…şi când te mai pocneşte şi trufia de a crede ca poţi deţine fericirea…ţi-o iei peste ochi de nu mai vezi clar ani de zile…Când doar ce ai luat un şut in dinţi…aşa din principiu…. ai tot felul de senzaţii, halucinaţii…mai înjuri, mai plângi ca un patetic….vorbeşti singur…hahahha….sau începi să-ţi torni venin în sânge…Te cam chinuie totul, neputinţa joacă şah cu depresia exact în capul tău , timpul e un actor dramatic care te arde cu ţigara pe obraz şi-ţi urcă în spinare 7 zile infernale care te bântuie cât 70 de ani bătrâni, bolnavi şi plini de mucegai….şi , desigur, 7 nopţi în care nu ai voie sa dormi, ci doar să te rogi să nu te trezeşti a doua zi nebun de tot şi să suni aiurea…să auzi o voce absentă cum îţi rupe creierul in două cu… “nu te cunosc”. Şi chiar dacă panica îţi manancă ficaţii, te dai jos din pat şi redevii pateticul de ieri, chiar dacă te minţi că eşti mai puternic cu o idée….Îţi suni vechea gaşcă…ce dracului or mai coace si penibilii ăia…pe unde şi-or mai irosi mediocritatea? Acum nu mai vezi albul din lucruri, oamenii nu mai au gură ….şi de ar avea, tu oricum eşti oripilat de orăcăielile care le emit ei…nimic nu mai are sens. Dar te îmbraci şi îţi coordonezi partea fizică a fiinţei tale să iasă….în club măcar e muzica tare şi nu trebuie să-i asculţi….poate o să uiţi de obsesiile tale…poate muzica, poate ridicolul din cei care bântuie pe acolo, poate drama altuia…
Ei se bucură că te-ai întors, se poartă ca şi cum n-ai fi lipsit nici-o zi….şi sunt la fel de pierduţi în propriile lor dileme…un el hidos de disperat de viaţă şi de faptul că a trebuit să îşi compromită mintea şi firea doar ca să respecte învăţăturile universului, desigur, el e perfect şi restul nişte rataţi….o ea frumoasă şi veşnic singură, disperată sa iasă, în contratimp cu toate legile firescului, oriunde şi cu oricine….alt el care până acum ceva vreme era burlacul bănuit de a fi gay, apare inopinant de însoţit de o tipă insipidă, incoloră, inexpresivă, nesigură, frustrată si ipocrită pe deasupra,care vinde cu talent lacrimi la duzină ….cred că şi ceva sex oral …şi alţi ei pe care îi ştiai mai coloraţi, mai agitaţi…mai vii….Şi ce dacă vor să mergeţi din club în club toată noaptea…ca apoi să le fie foame….îi urmezi fără chef şi fără minte, îi cari cu maşina, râzi de ei şi te identifici cu ei…să treacă timp…să umpli goluri, să afli aberaţii…mai uiţi de tine….Te întorci acasă cand lumea pleacă la muncă….şi vrei să dormi…dar poţi?