Mă doare-n surdină şi-n pori
şi leac nu găsesc nici în vânt,
furtuna târzie din zori
mi-alunecă-n sânge şi-n gând.
Închide-te rană şi taci!
Îmi urli în ochi şi în tâmplă.
E noapte şi nu-i nici-un vraci,
Să spele, să coasă...să plângă.
Iar timpul se vrea trădător;
rugasem să-nvingă trecutul,
dar plânge şi zace-n decor
prea slab ca să stingă păcatul.
Şi e sminteală putredă-n tot,
şi vorbele-s mute şi moarte,
să dorm şi să uit nu mai pot,
căci vântul mă-ncinge cu şoapte.
marți, 24 iunie 2008
joi, 19 iunie 2008
Actualitate
În toată nebunia din viaţa asta marcată de schimbări şi pierderi majore, mă agăţ cu disperare de cârlige care să mă mintă că sunt bine, în picioare, zdravănă.
De la o vreme mă strâng pereţii, mă sufocă împrejurimile…urăsc un biet câine isteric ce-şi urlă soarta într-un lanţ ruginit în care l-a vârât un popă (îi detest) pe care l-aş biciui grav după ce i-aş spăla bine retina cu absint aprins la lumânările-i proprii; mă enervează o găină stearpă care din când în când se deranjează la maţe şi-mi face în ciudă în faţa uşii; mă înfricoşează o colonie de melci băloşi ce coboară în şir indian pe burlanele vechi, contaminate şi mă avertizează că mă cunosc. Vin în număr tot mai mare iar eu îi imaginez şerpii pământului târându-se lasciv până-ntr-o noapte stupidă când o să-mi treacă pragul. Copacul “meu” e bolnav, a plâns o vreme lacrimi negre iar acum scuipă din el frunze schimonosite ce seamănă cu broaşte şi gândaci; un ulei nefiresc se scurge pe el şi două vrejuri bătrâne de viţă de vie îl violează ca două vrăjitoare turbate sugrumându-i şi rămăşiţa de vlagă vitală. Asfaltul se surpă periculos şi scândura de la streaşină a văzut multe, nici fir de iarbă pe limba de pământ şi o bătrâneţe nefirească domneşte totul. Dacă mă ridic pe vârfuri, dincolo de zidul scorojit de vreme care stă să se năruie, văd 3 maşini, un foişor superb, vila şi slugile popii…(ce salariu au mafioţii ăştia?), în stânga-s 8 ţărani veritabili care mă cred surdă, proprietarii găinii, în dreapta un tembel alcoolizat şi chiriaşi…mă strâng pereţii, taci javră nebună…o cărămidă sau un glonţ…şi vorbesc într-una şi se strigă continuu…parcare nu mai am, restaurantul de lux de vis-à-vis şi atelierul de lângă, sug toate locurile…a fost odata o linişte, o pace, un confort…a fost mai bine.…
Mi-e dor de ei, de cei ce erau lângă mine…şi cred că sunt aici să sădesc flori, să dau culoare, ca apoi să primesc totul înnapoi…Deunăzi descopăr că am vopseaua topită pe maşină de găinaţul păsărilor…pe cine să înjur nu-mi mai pun problema, fabrica nu garantează , mă priveşte. O ceară ar mai proteja, o dau şi p-aia în prea multe ore la o spălătorie, supravegând “cu toporul la brâu” un dobitoc mult prea sigur pe el care îmi greşeşte bara la polish şi mă umple de o puzderie de preinfarcturi…Nu plătesc nimic şi plec ofticată…la dracu cu toţi.
Se întâmplă de întâmplat chiar şi la o ieşire banală…un suc şi o gustare, dar apare personajul destabilizator care se sufocă cu grandomania şi ne irită umplând masa de hălci de carne cât pentru un regiment ca să ne arate el cum se mănâncă…nu ne supărăm…aşa e el. Au început să se întâmple lucruri ieşite din comun de la o vreme…după o zi plină în care am fost în prea multe locuri, plecaţi spontan şi fără ţintă, sună telefonul şi tre’ să onorăm o invitaţie la un restaurant ultra elegant…să mergem, ce dacă suntem îmbrăcaţi ca de joging, locaţia e remarcabilă…eu în adidaşi, maieu şi fără complexe. Şi încep să vină cokteiluri alese, delicatese…eu mă apuc de nişte creveţi delicioşi cu tot cu degetele mici…ce fericire! O fâţâială continuuă îmi străbate tot corpul ignorând gresia alunecoasă. La un moment dat trădarea apare ca un fulger şi trage scaunul de sub mine iar eu dispar de la masă sub privirile buimace ale tuturor. Colegul de scaun, un tip senzaţional de karismatic, pe care abia îl aud printre hohote isterice de râs că-mi spune şocat “ce cauţi,fată, pe jos”, mă aruncă într-o criză de râs şi mai puternică. Mă ridică, mă pune pe scaun şi râdem ca nebunii…chelnerul, năuc, asistă încurcat…să râdă, să cheme salvarea? Nu, nu…nu băusem, eram şoferul de serviciu. Şi dacă în cădere loveam farfuria plină de coji de creveţi şi totul se împrăştia într-o fericire…şi dacă mă loveam cu barba de masă…şi dacă ramuri bat în geam…Dar râdem şi e bine. Continuăm, cineva şi-a luat un cokteil rusesc “tare ca piatra” care i-a dat senzaţii de carusel…altcineva a avut o variaţie de pigment interesantă când a venit nota…mă rog, dincolo de toate, caderea mea a fost spectaculoasă.
În trafic alte aventuri…oraşul ăsta cu străzi dezmembrate şi-n refacere, gropi, stâlpi, şine scoase…stau la semafor în maşina mea prea mare, lângă mine, în dreapta, un tip cu iz de provincial, fiţe şi ochelari de soare ridicoli, ţinea un Tico de volan în mari figuri cu cotul scos pe geam. Pornim, dar vai, o mare groapă plină de apă infectă pe care n-am cum s-o evit. Roata intră fatidic în băltoaca imensă şi un val bun de surf se ridică ameninţător peste bietul obiect ce se vrea a fi maşină. Privesc stupefiată cum tocmai am executat un spălat, exterior-interior (20 ron), fără spumă şi la şoferul isterizat ce îşi căuta disperat firea ce tocmai şi-o pierduse şi cu siguranţă i-ar fi fost de folos nişte ştergătoare la ochelarii fără obţiuni…varză, leoarcă, îngrozitor…mă încadrez aiurea pentru stânga cu ochii la “crima comisă”, mă mai înjură un tâmpit şi-i zic şi eu vreo două şi răd…răd de mor.
Dar piesa de rezistenţă din ultima vreme este un pariu…nu mă pasionează politica, dar nu tre’ să fi genial ca să-ţi dai seama cum se întâmplă totul în sfera asta. Vine într-o zi un personaj patetic (unde îi găsesc?) cu aere de mare conspirator cu surse ultra secrete aproape extraterestre, care ştie el, asistă el, aude el discuţii top secret zi de zi, el e cel mai informat muritor din emisferă…L-am ignorat un timp, dar acum mă sfidează că ştie el şi eu mă joc cu linguriţa în griş…Da? Biiine…Pariu. Se aruncă trufaşul în mize serioase cu iz de alcool…nu par interesată şi propun o chestie banală – eu vreau o prăjitură. Râde de mine, mă umileşte…hahaha. Îl las în pace şi pierde pariul pe muzică de Bach cum era de aşteptat şi-l anunţ locaţia unde vreau să servesc prăjitura. Leşină. O vreau la Paris, oameni buni. De nervi a sunat sursa lui cea sigură şi şi-a băgat respectul în ea…poate s-o resusciteze şi pe Maica Tereza…trufia se plăteşte. Altă dată să se mai conecteze la ce difuzează stafiile soldaţilor morţi în primul război mondial, căci, dragii mei, acelea şi nu altele sunt marile minţi luminate care-l informează pe el…Şi-l sfătuiesc să intre în rezonanţă cu râul, ramul…e mai sigur.
Întâmplă-se orice ...suntem aici să râdem...
De la o vreme mă strâng pereţii, mă sufocă împrejurimile…urăsc un biet câine isteric ce-şi urlă soarta într-un lanţ ruginit în care l-a vârât un popă (îi detest) pe care l-aş biciui grav după ce i-aş spăla bine retina cu absint aprins la lumânările-i proprii; mă enervează o găină stearpă care din când în când se deranjează la maţe şi-mi face în ciudă în faţa uşii; mă înfricoşează o colonie de melci băloşi ce coboară în şir indian pe burlanele vechi, contaminate şi mă avertizează că mă cunosc. Vin în număr tot mai mare iar eu îi imaginez şerpii pământului târându-se lasciv până-ntr-o noapte stupidă când o să-mi treacă pragul. Copacul “meu” e bolnav, a plâns o vreme lacrimi negre iar acum scuipă din el frunze schimonosite ce seamănă cu broaşte şi gândaci; un ulei nefiresc se scurge pe el şi două vrejuri bătrâne de viţă de vie îl violează ca două vrăjitoare turbate sugrumându-i şi rămăşiţa de vlagă vitală. Asfaltul se surpă periculos şi scândura de la streaşină a văzut multe, nici fir de iarbă pe limba de pământ şi o bătrâneţe nefirească domneşte totul. Dacă mă ridic pe vârfuri, dincolo de zidul scorojit de vreme care stă să se năruie, văd 3 maşini, un foişor superb, vila şi slugile popii…(ce salariu au mafioţii ăştia?), în stânga-s 8 ţărani veritabili care mă cred surdă, proprietarii găinii, în dreapta un tembel alcoolizat şi chiriaşi…mă strâng pereţii, taci javră nebună…o cărămidă sau un glonţ…şi vorbesc într-una şi se strigă continuu…parcare nu mai am, restaurantul de lux de vis-à-vis şi atelierul de lângă, sug toate locurile…a fost odata o linişte, o pace, un confort…a fost mai bine.…
Mi-e dor de ei, de cei ce erau lângă mine…şi cred că sunt aici să sădesc flori, să dau culoare, ca apoi să primesc totul înnapoi…Deunăzi descopăr că am vopseaua topită pe maşină de găinaţul păsărilor…pe cine să înjur nu-mi mai pun problema, fabrica nu garantează , mă priveşte. O ceară ar mai proteja, o dau şi p-aia în prea multe ore la o spălătorie, supravegând “cu toporul la brâu” un dobitoc mult prea sigur pe el care îmi greşeşte bara la polish şi mă umple de o puzderie de preinfarcturi…Nu plătesc nimic şi plec ofticată…la dracu cu toţi.
Se întâmplă de întâmplat chiar şi la o ieşire banală…un suc şi o gustare, dar apare personajul destabilizator care se sufocă cu grandomania şi ne irită umplând masa de hălci de carne cât pentru un regiment ca să ne arate el cum se mănâncă…nu ne supărăm…aşa e el. Au început să se întâmple lucruri ieşite din comun de la o vreme…după o zi plină în care am fost în prea multe locuri, plecaţi spontan şi fără ţintă, sună telefonul şi tre’ să onorăm o invitaţie la un restaurant ultra elegant…să mergem, ce dacă suntem îmbrăcaţi ca de joging, locaţia e remarcabilă…eu în adidaşi, maieu şi fără complexe. Şi încep să vină cokteiluri alese, delicatese…eu mă apuc de nişte creveţi delicioşi cu tot cu degetele mici…ce fericire! O fâţâială continuuă îmi străbate tot corpul ignorând gresia alunecoasă. La un moment dat trădarea apare ca un fulger şi trage scaunul de sub mine iar eu dispar de la masă sub privirile buimace ale tuturor. Colegul de scaun, un tip senzaţional de karismatic, pe care abia îl aud printre hohote isterice de râs că-mi spune şocat “ce cauţi,fată, pe jos”, mă aruncă într-o criză de râs şi mai puternică. Mă ridică, mă pune pe scaun şi râdem ca nebunii…chelnerul, năuc, asistă încurcat…să râdă, să cheme salvarea? Nu, nu…nu băusem, eram şoferul de serviciu. Şi dacă în cădere loveam farfuria plină de coji de creveţi şi totul se împrăştia într-o fericire…şi dacă mă loveam cu barba de masă…şi dacă ramuri bat în geam…Dar râdem şi e bine. Continuăm, cineva şi-a luat un cokteil rusesc “tare ca piatra” care i-a dat senzaţii de carusel…altcineva a avut o variaţie de pigment interesantă când a venit nota…mă rog, dincolo de toate, caderea mea a fost spectaculoasă.
În trafic alte aventuri…oraşul ăsta cu străzi dezmembrate şi-n refacere, gropi, stâlpi, şine scoase…stau la semafor în maşina mea prea mare, lângă mine, în dreapta, un tip cu iz de provincial, fiţe şi ochelari de soare ridicoli, ţinea un Tico de volan în mari figuri cu cotul scos pe geam. Pornim, dar vai, o mare groapă plină de apă infectă pe care n-am cum s-o evit. Roata intră fatidic în băltoaca imensă şi un val bun de surf se ridică ameninţător peste bietul obiect ce se vrea a fi maşină. Privesc stupefiată cum tocmai am executat un spălat, exterior-interior (20 ron), fără spumă şi la şoferul isterizat ce îşi căuta disperat firea ce tocmai şi-o pierduse şi cu siguranţă i-ar fi fost de folos nişte ştergătoare la ochelarii fără obţiuni…varză, leoarcă, îngrozitor…mă încadrez aiurea pentru stânga cu ochii la “crima comisă”, mă mai înjură un tâmpit şi-i zic şi eu vreo două şi răd…răd de mor.
Dar piesa de rezistenţă din ultima vreme este un pariu…nu mă pasionează politica, dar nu tre’ să fi genial ca să-ţi dai seama cum se întâmplă totul în sfera asta. Vine într-o zi un personaj patetic (unde îi găsesc?) cu aere de mare conspirator cu surse ultra secrete aproape extraterestre, care ştie el, asistă el, aude el discuţii top secret zi de zi, el e cel mai informat muritor din emisferă…L-am ignorat un timp, dar acum mă sfidează că ştie el şi eu mă joc cu linguriţa în griş…Da? Biiine…Pariu. Se aruncă trufaşul în mize serioase cu iz de alcool…nu par interesată şi propun o chestie banală – eu vreau o prăjitură. Râde de mine, mă umileşte…hahaha. Îl las în pace şi pierde pariul pe muzică de Bach cum era de aşteptat şi-l anunţ locaţia unde vreau să servesc prăjitura. Leşină. O vreau la Paris, oameni buni. De nervi a sunat sursa lui cea sigură şi şi-a băgat respectul în ea…poate s-o resusciteze şi pe Maica Tereza…trufia se plăteşte. Altă dată să se mai conecteze la ce difuzează stafiile soldaţilor morţi în primul război mondial, căci, dragii mei, acelea şi nu altele sunt marile minţi luminate care-l informează pe el…Şi-l sfătuiesc să intre în rezonanţă cu râul, ramul…e mai sigur.
Întâmplă-se orice ...suntem aici să râdem...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
