Vîntul...

“Eşti un bibelou…nu vreau să te zgîrii, să îţi ating strălucirea…dar am să te arunc de pămînt cu toată forţa…fără teamă, fără regret…”

“Nu vezi? Sunt vînt şi foc…îţi pătrund în gînd şi în fiinţă…aruncă-mă în toate zările universului…am să te încing din toate direcţiile….fără teamă, fără regret…
Furtuna mea…te-a învăluit, te-a purtat într-o plutire nebună, te-a condamnat la visare ….s-a hrănit cu tine, cu tot ce eşti…nu a lăsat în urmă decît rîvnă, dorinţă, TEAMĂ şi REGRET…
Îmi aparţii total…veşnic…doar eu sunt vîntul nebun ce ţi-a sfîrtecat mintea…. toate adierile şi scînteile ce vor urma te vor amăgi etern…
Nimeni nu scapă de blestemul vîntului nebun……decît cei morţi.
Şi e sminteală putredă-n tot,
şi vorbele-s mute şi moarte,
să dormi şi să uiţi nu mai poţi,
căci VÎNTUL te-ncinge cu şoapte.”


Îl doare-n surdină şi-n pori
şi leac nu găseşte în VÎNT,
FURTUNA tîrzie din zori
I-alunecă-n sânge şi-n gînd.

Închide-te rană şi taci!
Îi urli în ochi şi în tâmplă.
E noapte şi nu-i nici-un vraci,
să spele, să coasă...să plângă.

Căci vîntul distruge fatal,
l-adora frenetic şi-n rană…
îl bîntuie crunt, visceral…
în lacrima crudă şi-n teamă…

Iubirea aceea...iubirea mea...

Iubirea te ridică şi din cea mai puturoasă mocirlă, oricît de zdrenţuit şi bolnav te-ar găsi...Îţi pune strălucire în ochi, patimă în suflet şi simţire...stea în frunte. Eu ştiu ....

A fost o vreme cînd genunchii mei erau zdrobiţi. Mă tîram doar pînă la uşa de la intrare şi mă răzgîndeam. Începusem să mor..în detenţie. Mă condamnase creierul meu...altă soluţie nu găsise. Îmi schimonosise chipul şi dorinţa, îmi scotea în drum călăi care să-mi devasteze respectul de sine şi voinţa...şi "ei" treceau pe lîngă mine ca nişte străini nepăsători.
Ani...nu zic mai mult decît ani...
Ce-i lipsea de mă schingiuia pînă la exterminare?
Înţelesese că nu ştie să iubească? Că tot ce crezuse că e iubire, nu era?...nu era...
Urla la mine şi mă lovea mai tare în genunchi..."găseşte-mi "ceva" să iubesc şi-am să te las să trăieşti...şi-am să te fac puternică"
Am început să caut "iubirea", "iubirea aceea" de care avea nevoie creierul meu,....nu ce e scris în cărţi şi-n fire...nu ce învăţasem şi ce ştiam pînă atunci, nu în oameni...în altă parte...."iubirea aceea", IUBIREA MEA.
Am întîlnit-o în scurt timp, căci am atras-o cu toată fiinţa mea...nu am dat greş, nu am ezitat...am vrut mult, ştiam că pot....ceva care să îmi semene, să creştem împreună, să cîştigăm mereu, să fim cei mai buni, puternici, mîndri, demni.

A fost o vreme cînd aveam nevoie de două cîrje...am găsit doua simboluri Emma şi Erick...
Azi privesc în urmă şi înţeleg că doar asta era calea spre iubirea mea.......

Invidia e boală grea…

Invidia e boală grea…
Aşa arată un fragment dintr-o minte chinuită, afectată de invidie şi gelozie, ajutată de complexe si frustrări.

"Te urăsc visceral pentru că eşti frumoasă, nonşalantă şi karismatică şi cînd intri în camera în care mă aflu şi eu, îi dai pe toţi cu cracii în sus, eu dispar, toţi dispar în faţa farmecului tău devastator. Toţi sunt pierduţi în rîsul tău, şi-n poveştile pe care le spui cu patos, toţi rîd la glumele tale, la semnul tău …la gestul tău. Te urăsc că văd cum eşti iubită, admirată…că ai o forţă de a-i cîştiga pe toţi…că-i marchezi…că eşti puternică…că rîzi…că nu pot să te ating…că nu pot să te ucid , să nu mai fi, să însemn şi eu ceva, orice. Nu am curaj să mă uit în ochii tăi, pot doar să te bîrfesc, să spun lucruri despre tine care , cred eu că te-ar rănii…cred că dacă m-aş afla în faţa ta să-ţi dau socoteală , ar plezni inima în mine…nu înţeleg de ce, în ciuda mizeriilor care le spun despre tine, nimeni nu are curaj să te înfrunte, nu înţeleg de ce toţi cedează cînd vorbeşti tu atît de argumentat…înnebunesc că ai discurs, că ai temele făcute, că eşti intangibilă…De ce eşti tu frumoasă şi eu nu? De ce eşti tu dezinvoltă şi eu complexată , frustrată? De ce simt că mă sugrumă invidia, gelozia şi totul îmi otraveşte viaţa şi aerul şi nu mai pot….
Te urăsc pentru că eşti ……şi doar prin asta mă faci să mă simt insignifiantă…şi nesigură…şi disperată…şi plîng şi fac pe victima…mă tăvălesc pe jos de nervi şi de furie …şi caut orice doar să te rănesc …chiar dacă mi-ai spus că nimic nu te poate atinge fiindcă eşti prea puternică…vreau să te distrug…vreau să şterg trecut şi tot…îmi faci rău , te porţi urît cu mine chiar dacă nici nu te văd…îţi simt mirosul şi prezenţa chiar dacă nu te las să te apropii…nu te mai suport……."

Şi ca ea sunt mulţi care-ţi irosesc viaţa astfel.......

Numai ce vreau...

Dacă zic NU mult prea devreme, nu pierd nimic mult prea tîrziu… dacă ucid prematur, e util si artistic dintr-o anumită perspectivă….a inutilului tardiv…….
Am zis la DA-uri care mi-au împovărat mintea şi spiritul, pînă cînd am ajuns să port matricolă cu sloganul “fac numai ce vreau eu, numai ce-mi place mie” .
Am aşteptat toate formele de simţămînt de la ei şi simţind că nu vin…eu tot am aşteptat …încă o zi….şi încă o zi. Ca un copil optimist cu zîmbet adevărat pe faţă şi în fiinţă …am aşteptat chiar dacă intuiţia mea funcţiona perfect din prima clipă.
Iar ei au dat şi n-au dat atenţie…aşa cum fac chiar şi cu propria lor viaţă. De fiecare dată am aşteptat în faţa uşii lor, fără să bat zgomotos sau să strig….pînă cînd mi-au îngheţat mîinile şi picioarele... şi plecam strîngînd haina dezamăgirii pe trup, cu nasul roşu si ochii curgînd de atîta ger…..Sunt ani şi ei nu uită că am fost în faţa uşii lor…..ce uită ei, este că eu am plecat cu sufletul îngheţat de incapacitatea lor de a iubi, a înţelege, a împărtăşi, a îmbrăţişa, a mîngîia………a trăi cu toată fiinţa. Nu-i mai vreau, nici alţii nu mai caut…trec pe la uşi atît cît mîinile şi picioarele mele rămîn calde….şi plec …şi fac numai ce vreau şi numai ce-mi place.

Feb.

Mariza - Loucura
Asculta mai multe audio Muzica »

"Nebunia este introducerea speranţei în logică. Măreţia voluptăţii purcede din pierderea minţii. De n-am simţi că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie şi un păcat."