Iubirea aceea...iubirea mea...

Iubirea te ridică şi din cea mai puturoasă mocirlă, oricît de zdrenţuit şi bolnav te-ar găsi...Îţi pune strălucire în ochi, patimă în suflet şi simţire...stea în frunte. Eu ştiu ....

A fost o vreme cînd genunchii mei erau zdrobiţi. Mă tîram doar pînă la uşa de la intrare şi mă răzgîndeam. Începusem să mor..în detenţie. Mă condamnase creierul meu...altă soluţie nu găsise. Îmi schimonosise chipul şi dorinţa, îmi scotea în drum călăi care să-mi devasteze respectul de sine şi voinţa...şi "ei" treceau pe lîngă mine ca nişte străini nepăsători.
Ani...nu zic mai mult decît ani...
Ce-i lipsea de mă schingiuia pînă la exterminare?
Înţelesese că nu ştie să iubească? Că tot ce crezuse că e iubire, nu era?...nu era...
Urla la mine şi mă lovea mai tare în genunchi..."găseşte-mi "ceva" să iubesc şi-am să te las să trăieşti...şi-am să te fac puternică"
Am început să caut "iubirea", "iubirea aceea" de care avea nevoie creierul meu,....nu ce e scris în cărţi şi-n fire...nu ce învăţasem şi ce ştiam pînă atunci, nu în oameni...în altă parte...."iubirea aceea", IUBIREA MEA.
Am întîlnit-o în scurt timp, căci am atras-o cu toată fiinţa mea...nu am dat greş, nu am ezitat...am vrut mult, ştiam că pot....ceva care să îmi semene, să creştem împreună, să cîştigăm mereu, să fim cei mai buni, puternici, mîndri, demni.

A fost o vreme cînd aveam nevoie de două cîrje...am găsit doua simboluri Emma şi Erick...
Azi privesc în urmă şi înţeleg că doar asta era calea spre iubirea mea.......