miercuri, 18 februarie 2009
Feb.
Mariza - Loucura
Asculta mai multe audio Muzica »
"Nebunia este introducerea speranţei în logică. Măreţia voluptăţii purcede din pierderea minţii. De n-am simţi că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie şi un păcat."
luni, 10 noiembrie 2008
vineri, 31 octombrie 2008
Toamna povesteşte...
E toamnă, cum nu a mai fost alta. Poveştile acestei toamne sunt altfel, mi-a vorbit despre toată lumea fără rezerve, mi-a spus că şi eu sunt altfel. A ajuns la capitolul în care aflu că acum trebuie să fie greu, ca mai tîrziu să fie bine. Şi cu cît e greul mai covîrşitor acum, să mă pregătesc pentru un bine pe măsură… Sunt în pauză, un moment fără nici-o consistenţă, de parcă nici nu ar trebui să iau în seama vreo clipă….căci aştept să se termine ceva ca să îmi continui cursul firesc, cel ce ştiu eu că ar trebui să fie. Suspendată în timp…fără mişcare, fără părere…doar să aştept. O vreme, o pauză. Un hamac luxos ţesut într-o clipă magică de un păianjen cu ochelari şi joben, ajutat de 7 păienjeniţe isteţe, toate nevestele lui credincioase în toate cele…mă rog…a doua dintre ele, acum vreo 3 toamne în urmă, s-a simţit neglijată şi s-a montat cu alt păianjen astrolog… Şi-n hamacul cel bizar îmi legăn eu dilemele…Cîteodată cobor cu picioarele pe unde umbă toată lumea şi mă prefac că socializarea îmi face bine, hrănesc trupul cu ce doreşte, dar a doua zi mă simt şi mai singură…
Simţiri de mult adormite s-au trezit violent şi mă împing spre iad pe drumul acela…ştiţi, cel cu intenţii bune. Bine că e pauză….şi nimic nu face parte din realitate…
Pe uşile familiare mie, am găsit plăcuţe nou făcute la vreo ciocănitoare pricepută, cu mesajul : avem si noi vieţile noastre, nu avem timp pentru tine. Mă urc în hamacul meu şi mă legăn…cu un picior leneş atîrnat în gol…îmi fac planuri să nu amorţesc, singură, o vreme. A promis că o să fie bine…că o să treacă repede…dă-mi realitatea înapoi, te rog.
Simţiri de mult adormite s-au trezit violent şi mă împing spre iad pe drumul acela…ştiţi, cel cu intenţii bune. Bine că e pauză….şi nimic nu face parte din realitate…
Pe uşile familiare mie, am găsit plăcuţe nou făcute la vreo ciocănitoare pricepută, cu mesajul : avem si noi vieţile noastre, nu avem timp pentru tine. Mă urc în hamacul meu şi mă legăn…cu un picior leneş atîrnat în gol…îmi fac planuri să nu amorţesc, singură, o vreme. A promis că o să fie bine…că o să treacă repede…dă-mi realitatea înapoi, te rog.
luni, 13 octombrie 2008
Expozitie
miercuri, 17 septembrie 2008
Milady, Erick, Emma, 5
luni, 15 septembrie 2008
Linişte
E linişte.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
