Toamna povesteşte...

E toamnă, cum nu a mai fost alta. Poveştile acestei toamne sunt altfel, mi-a vorbit despre toată lumea fără rezerve, mi-a spus că şi eu sunt altfel. A ajuns la capitolul în care aflu că acum trebuie să fie greu, ca mai tîrziu să fie bine. Şi cu cît e greul mai covîrşitor acum, să mă pregătesc pentru un bine pe măsură… Sunt în pauză, un moment fără nici-o consistenţă, de parcă nici nu ar trebui să iau în seama vreo clipă….căci aştept să se termine ceva ca să îmi continui cursul firesc, cel ce ştiu eu că ar trebui să fie. Suspendată în timp…fără mişcare, fără părere…doar să aştept. O vreme, o pauză. Un hamac luxos ţesut într-o clipă magică de un păianjen cu ochelari şi joben, ajutat de 7 păienjeniţe isteţe, toate nevestele lui credincioase în toate cele…mă rog…a doua dintre ele, acum vreo 3 toamne în urmă, s-a simţit neglijată şi s-a montat cu alt păianjen astrolog… Şi-n hamacul cel bizar îmi legăn eu dilemele…Cîteodată cobor cu picioarele pe unde umbă toată lumea şi mă prefac că socializarea îmi face bine, hrănesc trupul cu ce doreşte, dar a doua zi mă simt şi mai singură…
Simţiri de mult adormite s-au trezit violent şi mă împing spre iad pe drumul acela…ştiţi, cel cu intenţii bune. Bine că e pauză….şi nimic nu face parte din realitate…
Pe uşile familiare mie, am găsit plăcuţe nou făcute la vreo ciocănitoare pricepută, cu mesajul : avem si noi vieţile noastre, nu avem timp pentru tine. Mă urc în hamacul meu şi mă legăn…cu un picior leneş atîrnat în gol…îmi fac planuri să nu amorţesc, singură, o vreme. A promis că o să fie bine…că o să treacă repede…dă-mi realitatea înapoi, te rog.