Linişte

E linişte.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.