Nimic

"Eşti o dementă egoistă!"
Sunt o puştoaică cu funde verzi şi bascheţi mov şi car în spinare un rucsac plin de pretenţii...pretenţii de la îngeri, de la moartea vîntului în pustiuri, de la cei ce-mi seamănă în gînd. Floarea soarelui, iartă-mă că n-am putut opri să te ucid şi să te iau cu mine atunci...
"Fii bună şi rîzi"...Să rîd cu dinţii-mi cariaţi de atîtea nemulţumiri?
Bună! Vezi să nu mă placi prea mult; te avertizez că o să simţi mierea delirului cum ţi se prelinge în călcîie, şi-n plutire o să mă iubeşti pentru fix trei clipe.
Vei dori să mă sfârteci vulgar şi-n vîrful lacrimilor îţi vor rămîne fărîme din carnea mea coaptă de vrajă şi fum. Moartea mea te va bîntui pînă-ntr-o clipă cînd cu sete încinsă vei cere să-ţi umezesc sufletul pierdut. Şi-apoi....gheaţă fadă în deşertul tău, moartea mea în deşertul tău. Vrei? Mai vrei?
Nu-mi face rochie din flori o dată...vei sfîrşi în sclavie şi tainele pămîntului te vor orbi într-o amăgire fără zare...fără mine.
"Mai stai. Eşti tu, închisă în viaţa ta, cu credinţa ta, cu lacrimile tale...o viaţă în valurile vieţii universale...Un ochi ce priveşte şovin, cu dispreţ - un ochi criminal şi justiţiar ; din cînd în cînd un gînd ce zboară spre soare (periculos de sîngeriu), spre cunoaşterea universală. Un izvor de lacrimi...cu sîngele şi credinţa ta. Doar lacrimile ajung să facă parte dintr-un exterior incert...din cauza temerilor."
Îndrazneşte şi pictează asta pe înţelesul meu şi-apoi roagă-te...
De cîte ori mă văd goală, fundele verzi se evaporă şi bascheţii devin opinci. Cît de mult transformăm şi disimulăm cu vălurile de mătase...dezbrăcaţi-vă să aflaţi adevărurile...biciuri pe obrajii care rîd a deşertăciune.
"Eşti nebună!"
Sunt, o spun, o arăt ; fereşte-te de vrei să dormi, rămîi de vrei să urli-n pernele neputinţei.
"Fii bună şi rîzi, dă-mi tot ce eşti..."
Omoară-te în faţa mea, promit să nu schiţez nici gest, nici zîmbet de plăcere, promit să gust aroma ce-ţi va sări din carnea-ţi disperată...Şi să zîmbeşti căci eu te voi iubi cu trei lacrimi mai mult...