Se întîmplă uneori, să atingi şi să obţii; se întîmplă să cîştigi de unul singur sau în echipă. Milady este fiica lui Erick, nepoata Emmei şi verişoara lui 5, iar prin venele lor curge dragostea mea.
Erick şi Emma
miercuri, 17 septembrie 2008
Milady, Erick, Emma, 5
Se întîmplă uneori, să atingi şi să obţii; se întîmplă să cîştigi de unul singur sau în echipă. Milady este fiica lui Erick, nepoata Emmei şi verişoara lui 5, iar prin venele lor curge dragostea mea.
Erick şi Emma
luni, 15 septembrie 2008
Linişte
E linişte.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.
Cînd nu mai vreau, mă deghizez într-o scoarţă de copac şi-i las pe ei să zbiere. Sunt sceleraţi în toate cele, trag alte rase de gît şi se cred zei peste sclavi. Dezgustul unei scoarţe de copac faţă de bipezii cu orificiul prin care ies vorbe a ajuns la paroxism. Am dezgolit cîteva grămezi de microbi, le-a fost frig, s-au împrăştiat care încotro... Ce anume căutăm? Să mai primim o dezamăgire, să mai acumulăm o minciună...nu ştiu. Acum sunt doar o scoarţă care-şi protejează sufletul, liniştea...E bine fără ei; pe cît de superficială a fost iubirea lor pe atît e de mare liniştea mea acum. Nu mi-au înşelat aşteptările, căci au fost extrem de mici...precum oamenii. Sunt frămîntaţi de o milă hîdă faţă de orice, milă şi dedicaţie totală. Sunt înscrişi la cursuri intensive care-i învaţă să uite, să nu le pese, să scuipe impertinenţă şi ipocrizie prin toţi porii. Şi instructorii lor sunt acele biete suflete demne de mila lor infinită. Mila asta e o boală mizerabilă care orbeşte multe destine...un virus. Mi-e silă de mila lor.
vineri, 25 iulie 2008
Nimic
"Eşti o dementă egoistă!"
Sunt o puştoaică cu funde verzi şi bascheţi mov şi car în spinare un rucsac plin de pretenţii...pretenţii de la îngeri, de la moartea vîntului în pustiuri, de la cei ce-mi seamănă în gînd. Floarea soarelui, iartă-mă că n-am putut opri să te ucid şi să te iau cu mine atunci...
"Fii bună şi rîzi"...Să rîd cu dinţii-mi cariaţi de atîtea nemulţumiri?
Bună! Vezi să nu mă placi prea mult; te avertizez că o să simţi mierea delirului cum ţi se prelinge în călcîie, şi-n plutire o să mă iubeşti pentru fix trei clipe.
Vei dori să mă sfârteci vulgar şi-n vîrful lacrimilor îţi vor rămîne fărîme din carnea mea coaptă de vrajă şi fum. Moartea mea te va bîntui pînă-ntr-o clipă cînd cu sete încinsă vei cere să-ţi umezesc sufletul pierdut. Şi-apoi....gheaţă fadă în deşertul tău, moartea mea în deşertul tău. Vrei? Mai vrei?
Nu-mi face rochie din flori o dată...vei sfîrşi în sclavie şi tainele pămîntului te vor orbi într-o amăgire fără zare...fără mine.
"Mai stai. Eşti tu, închisă în viaţa ta, cu credinţa ta, cu lacrimile tale...o viaţă în valurile vieţii universale...Un ochi ce priveşte şovin, cu dispreţ - un ochi criminal şi justiţiar ; din cînd în cînd un gînd ce zboară spre soare (periculos de sîngeriu), spre cunoaşterea universală. Un izvor de lacrimi...cu sîngele şi credinţa ta. Doar lacrimile ajung să facă parte dintr-un exterior incert...din cauza temerilor."
Îndrazneşte şi pictează asta pe înţelesul meu şi-apoi roagă-te...
De cîte ori mă văd goală, fundele verzi se evaporă şi bascheţii devin opinci. Cît de mult transformăm şi disimulăm cu vălurile de mătase...dezbrăcaţi-vă să aflaţi adevărurile...biciuri pe obrajii care rîd a deşertăciune.
"Eşti nebună!"
Sunt, o spun, o arăt ; fereşte-te de vrei să dormi, rămîi de vrei să urli-n pernele neputinţei.
"Fii bună şi rîzi, dă-mi tot ce eşti..."
Omoară-te în faţa mea, promit să nu schiţez nici gest, nici zîmbet de plăcere, promit să gust aroma ce-ţi va sări din carnea-ţi disperată...Şi să zîmbeşti căci eu te voi iubi cu trei lacrimi mai mult...
Sunt o puştoaică cu funde verzi şi bascheţi mov şi car în spinare un rucsac plin de pretenţii...pretenţii de la îngeri, de la moartea vîntului în pustiuri, de la cei ce-mi seamănă în gînd. Floarea soarelui, iartă-mă că n-am putut opri să te ucid şi să te iau cu mine atunci...
"Fii bună şi rîzi"...Să rîd cu dinţii-mi cariaţi de atîtea nemulţumiri?
Bună! Vezi să nu mă placi prea mult; te avertizez că o să simţi mierea delirului cum ţi se prelinge în călcîie, şi-n plutire o să mă iubeşti pentru fix trei clipe.
Vei dori să mă sfârteci vulgar şi-n vîrful lacrimilor îţi vor rămîne fărîme din carnea mea coaptă de vrajă şi fum. Moartea mea te va bîntui pînă-ntr-o clipă cînd cu sete încinsă vei cere să-ţi umezesc sufletul pierdut. Şi-apoi....gheaţă fadă în deşertul tău, moartea mea în deşertul tău. Vrei? Mai vrei?
Nu-mi face rochie din flori o dată...vei sfîrşi în sclavie şi tainele pămîntului te vor orbi într-o amăgire fără zare...fără mine.
"Mai stai. Eşti tu, închisă în viaţa ta, cu credinţa ta, cu lacrimile tale...o viaţă în valurile vieţii universale...Un ochi ce priveşte şovin, cu dispreţ - un ochi criminal şi justiţiar ; din cînd în cînd un gînd ce zboară spre soare (periculos de sîngeriu), spre cunoaşterea universală. Un izvor de lacrimi...cu sîngele şi credinţa ta. Doar lacrimile ajung să facă parte dintr-un exterior incert...din cauza temerilor."
Îndrazneşte şi pictează asta pe înţelesul meu şi-apoi roagă-te...
De cîte ori mă văd goală, fundele verzi se evaporă şi bascheţii devin opinci. Cît de mult transformăm şi disimulăm cu vălurile de mătase...dezbrăcaţi-vă să aflaţi adevărurile...biciuri pe obrajii care rîd a deşertăciune.
"Eşti nebună!"
Sunt, o spun, o arăt ; fereşte-te de vrei să dormi, rămîi de vrei să urli-n pernele neputinţei.
"Fii bună şi rîzi, dă-mi tot ce eşti..."
Omoară-te în faţa mea, promit să nu schiţez nici gest, nici zîmbet de plăcere, promit să gust aroma ce-ţi va sări din carnea-ţi disperată...Şi să zîmbeşti căci eu te voi iubi cu trei lacrimi mai mult...
marți, 24 iunie 2008
Rămăşiţe
Mă doare-n surdină şi-n pori
şi leac nu găsesc nici în vânt,
furtuna târzie din zori
mi-alunecă-n sânge şi-n gând.
Închide-te rană şi taci!
Îmi urli în ochi şi în tâmplă.
E noapte şi nu-i nici-un vraci,
Să spele, să coasă...să plângă.
Iar timpul se vrea trădător;
rugasem să-nvingă trecutul,
dar plânge şi zace-n decor
prea slab ca să stingă păcatul.
Şi e sminteală putredă-n tot,
şi vorbele-s mute şi moarte,
să dorm şi să uit nu mai pot,
căci vântul mă-ncinge cu şoapte.
şi leac nu găsesc nici în vânt,
furtuna târzie din zori
mi-alunecă-n sânge şi-n gând.
Închide-te rană şi taci!
Îmi urli în ochi şi în tâmplă.
E noapte şi nu-i nici-un vraci,
Să spele, să coasă...să plângă.
Iar timpul se vrea trădător;
rugasem să-nvingă trecutul,
dar plânge şi zace-n decor
prea slab ca să stingă păcatul.
Şi e sminteală putredă-n tot,
şi vorbele-s mute şi moarte,
să dorm şi să uit nu mai pot,
căci vântul mă-ncinge cu şoapte.
joi, 19 iunie 2008
Actualitate
În toată nebunia din viaţa asta marcată de schimbări şi pierderi majore, mă agăţ cu disperare de cârlige care să mă mintă că sunt bine, în picioare, zdravănă.
De la o vreme mă strâng pereţii, mă sufocă împrejurimile…urăsc un biet câine isteric ce-şi urlă soarta într-un lanţ ruginit în care l-a vârât un popă (îi detest) pe care l-aş biciui grav după ce i-aş spăla bine retina cu absint aprins la lumânările-i proprii; mă enervează o găină stearpă care din când în când se deranjează la maţe şi-mi face în ciudă în faţa uşii; mă înfricoşează o colonie de melci băloşi ce coboară în şir indian pe burlanele vechi, contaminate şi mă avertizează că mă cunosc. Vin în număr tot mai mare iar eu îi imaginez şerpii pământului târându-se lasciv până-ntr-o noapte stupidă când o să-mi treacă pragul. Copacul “meu” e bolnav, a plâns o vreme lacrimi negre iar acum scuipă din el frunze schimonosite ce seamănă cu broaşte şi gândaci; un ulei nefiresc se scurge pe el şi două vrejuri bătrâne de viţă de vie îl violează ca două vrăjitoare turbate sugrumându-i şi rămăşiţa de vlagă vitală. Asfaltul se surpă periculos şi scândura de la streaşină a văzut multe, nici fir de iarbă pe limba de pământ şi o bătrâneţe nefirească domneşte totul. Dacă mă ridic pe vârfuri, dincolo de zidul scorojit de vreme care stă să se năruie, văd 3 maşini, un foişor superb, vila şi slugile popii…(ce salariu au mafioţii ăştia?), în stânga-s 8 ţărani veritabili care mă cred surdă, proprietarii găinii, în dreapta un tembel alcoolizat şi chiriaşi…mă strâng pereţii, taci javră nebună…o cărămidă sau un glonţ…şi vorbesc într-una şi se strigă continuu…parcare nu mai am, restaurantul de lux de vis-à-vis şi atelierul de lângă, sug toate locurile…a fost odata o linişte, o pace, un confort…a fost mai bine.…
Mi-e dor de ei, de cei ce erau lângă mine…şi cred că sunt aici să sădesc flori, să dau culoare, ca apoi să primesc totul înnapoi…Deunăzi descopăr că am vopseaua topită pe maşină de găinaţul păsărilor…pe cine să înjur nu-mi mai pun problema, fabrica nu garantează , mă priveşte. O ceară ar mai proteja, o dau şi p-aia în prea multe ore la o spălătorie, supravegând “cu toporul la brâu” un dobitoc mult prea sigur pe el care îmi greşeşte bara la polish şi mă umple de o puzderie de preinfarcturi…Nu plătesc nimic şi plec ofticată…la dracu cu toţi.
Se întâmplă de întâmplat chiar şi la o ieşire banală…un suc şi o gustare, dar apare personajul destabilizator care se sufocă cu grandomania şi ne irită umplând masa de hălci de carne cât pentru un regiment ca să ne arate el cum se mănâncă…nu ne supărăm…aşa e el. Au început să se întâmple lucruri ieşite din comun de la o vreme…după o zi plină în care am fost în prea multe locuri, plecaţi spontan şi fără ţintă, sună telefonul şi tre’ să onorăm o invitaţie la un restaurant ultra elegant…să mergem, ce dacă suntem îmbrăcaţi ca de joging, locaţia e remarcabilă…eu în adidaşi, maieu şi fără complexe. Şi încep să vină cokteiluri alese, delicatese…eu mă apuc de nişte creveţi delicioşi cu tot cu degetele mici…ce fericire! O fâţâială continuuă îmi străbate tot corpul ignorând gresia alunecoasă. La un moment dat trădarea apare ca un fulger şi trage scaunul de sub mine iar eu dispar de la masă sub privirile buimace ale tuturor. Colegul de scaun, un tip senzaţional de karismatic, pe care abia îl aud printre hohote isterice de râs că-mi spune şocat “ce cauţi,fată, pe jos”, mă aruncă într-o criză de râs şi mai puternică. Mă ridică, mă pune pe scaun şi râdem ca nebunii…chelnerul, năuc, asistă încurcat…să râdă, să cheme salvarea? Nu, nu…nu băusem, eram şoferul de serviciu. Şi dacă în cădere loveam farfuria plină de coji de creveţi şi totul se împrăştia într-o fericire…şi dacă mă loveam cu barba de masă…şi dacă ramuri bat în geam…Dar râdem şi e bine. Continuăm, cineva şi-a luat un cokteil rusesc “tare ca piatra” care i-a dat senzaţii de carusel…altcineva a avut o variaţie de pigment interesantă când a venit nota…mă rog, dincolo de toate, caderea mea a fost spectaculoasă.
În trafic alte aventuri…oraşul ăsta cu străzi dezmembrate şi-n refacere, gropi, stâlpi, şine scoase…stau la semafor în maşina mea prea mare, lângă mine, în dreapta, un tip cu iz de provincial, fiţe şi ochelari de soare ridicoli, ţinea un Tico de volan în mari figuri cu cotul scos pe geam. Pornim, dar vai, o mare groapă plină de apă infectă pe care n-am cum s-o evit. Roata intră fatidic în băltoaca imensă şi un val bun de surf se ridică ameninţător peste bietul obiect ce se vrea a fi maşină. Privesc stupefiată cum tocmai am executat un spălat, exterior-interior (20 ron), fără spumă şi la şoferul isterizat ce îşi căuta disperat firea ce tocmai şi-o pierduse şi cu siguranţă i-ar fi fost de folos nişte ştergătoare la ochelarii fără obţiuni…varză, leoarcă, îngrozitor…mă încadrez aiurea pentru stânga cu ochii la “crima comisă”, mă mai înjură un tâmpit şi-i zic şi eu vreo două şi răd…răd de mor.
Dar piesa de rezistenţă din ultima vreme este un pariu…nu mă pasionează politica, dar nu tre’ să fi genial ca să-ţi dai seama cum se întâmplă totul în sfera asta. Vine într-o zi un personaj patetic (unde îi găsesc?) cu aere de mare conspirator cu surse ultra secrete aproape extraterestre, care ştie el, asistă el, aude el discuţii top secret zi de zi, el e cel mai informat muritor din emisferă…L-am ignorat un timp, dar acum mă sfidează că ştie el şi eu mă joc cu linguriţa în griş…Da? Biiine…Pariu. Se aruncă trufaşul în mize serioase cu iz de alcool…nu par interesată şi propun o chestie banală – eu vreau o prăjitură. Râde de mine, mă umileşte…hahaha. Îl las în pace şi pierde pariul pe muzică de Bach cum era de aşteptat şi-l anunţ locaţia unde vreau să servesc prăjitura. Leşină. O vreau la Paris, oameni buni. De nervi a sunat sursa lui cea sigură şi şi-a băgat respectul în ea…poate s-o resusciteze şi pe Maica Tereza…trufia se plăteşte. Altă dată să se mai conecteze la ce difuzează stafiile soldaţilor morţi în primul război mondial, căci, dragii mei, acelea şi nu altele sunt marile minţi luminate care-l informează pe el…Şi-l sfătuiesc să intre în rezonanţă cu râul, ramul…e mai sigur.
Întâmplă-se orice ...suntem aici să râdem...
De la o vreme mă strâng pereţii, mă sufocă împrejurimile…urăsc un biet câine isteric ce-şi urlă soarta într-un lanţ ruginit în care l-a vârât un popă (îi detest) pe care l-aş biciui grav după ce i-aş spăla bine retina cu absint aprins la lumânările-i proprii; mă enervează o găină stearpă care din când în când se deranjează la maţe şi-mi face în ciudă în faţa uşii; mă înfricoşează o colonie de melci băloşi ce coboară în şir indian pe burlanele vechi, contaminate şi mă avertizează că mă cunosc. Vin în număr tot mai mare iar eu îi imaginez şerpii pământului târându-se lasciv până-ntr-o noapte stupidă când o să-mi treacă pragul. Copacul “meu” e bolnav, a plâns o vreme lacrimi negre iar acum scuipă din el frunze schimonosite ce seamănă cu broaşte şi gândaci; un ulei nefiresc se scurge pe el şi două vrejuri bătrâne de viţă de vie îl violează ca două vrăjitoare turbate sugrumându-i şi rămăşiţa de vlagă vitală. Asfaltul se surpă periculos şi scândura de la streaşină a văzut multe, nici fir de iarbă pe limba de pământ şi o bătrâneţe nefirească domneşte totul. Dacă mă ridic pe vârfuri, dincolo de zidul scorojit de vreme care stă să se năruie, văd 3 maşini, un foişor superb, vila şi slugile popii…(ce salariu au mafioţii ăştia?), în stânga-s 8 ţărani veritabili care mă cred surdă, proprietarii găinii, în dreapta un tembel alcoolizat şi chiriaşi…mă strâng pereţii, taci javră nebună…o cărămidă sau un glonţ…şi vorbesc într-una şi se strigă continuu…parcare nu mai am, restaurantul de lux de vis-à-vis şi atelierul de lângă, sug toate locurile…a fost odata o linişte, o pace, un confort…a fost mai bine.…
Mi-e dor de ei, de cei ce erau lângă mine…şi cred că sunt aici să sădesc flori, să dau culoare, ca apoi să primesc totul înnapoi…Deunăzi descopăr că am vopseaua topită pe maşină de găinaţul păsărilor…pe cine să înjur nu-mi mai pun problema, fabrica nu garantează , mă priveşte. O ceară ar mai proteja, o dau şi p-aia în prea multe ore la o spălătorie, supravegând “cu toporul la brâu” un dobitoc mult prea sigur pe el care îmi greşeşte bara la polish şi mă umple de o puzderie de preinfarcturi…Nu plătesc nimic şi plec ofticată…la dracu cu toţi.
Se întâmplă de întâmplat chiar şi la o ieşire banală…un suc şi o gustare, dar apare personajul destabilizator care se sufocă cu grandomania şi ne irită umplând masa de hălci de carne cât pentru un regiment ca să ne arate el cum se mănâncă…nu ne supărăm…aşa e el. Au început să se întâmple lucruri ieşite din comun de la o vreme…după o zi plină în care am fost în prea multe locuri, plecaţi spontan şi fără ţintă, sună telefonul şi tre’ să onorăm o invitaţie la un restaurant ultra elegant…să mergem, ce dacă suntem îmbrăcaţi ca de joging, locaţia e remarcabilă…eu în adidaşi, maieu şi fără complexe. Şi încep să vină cokteiluri alese, delicatese…eu mă apuc de nişte creveţi delicioşi cu tot cu degetele mici…ce fericire! O fâţâială continuuă îmi străbate tot corpul ignorând gresia alunecoasă. La un moment dat trădarea apare ca un fulger şi trage scaunul de sub mine iar eu dispar de la masă sub privirile buimace ale tuturor. Colegul de scaun, un tip senzaţional de karismatic, pe care abia îl aud printre hohote isterice de râs că-mi spune şocat “ce cauţi,fată, pe jos”, mă aruncă într-o criză de râs şi mai puternică. Mă ridică, mă pune pe scaun şi râdem ca nebunii…chelnerul, năuc, asistă încurcat…să râdă, să cheme salvarea? Nu, nu…nu băusem, eram şoferul de serviciu. Şi dacă în cădere loveam farfuria plină de coji de creveţi şi totul se împrăştia într-o fericire…şi dacă mă loveam cu barba de masă…şi dacă ramuri bat în geam…Dar râdem şi e bine. Continuăm, cineva şi-a luat un cokteil rusesc “tare ca piatra” care i-a dat senzaţii de carusel…altcineva a avut o variaţie de pigment interesantă când a venit nota…mă rog, dincolo de toate, caderea mea a fost spectaculoasă.
În trafic alte aventuri…oraşul ăsta cu străzi dezmembrate şi-n refacere, gropi, stâlpi, şine scoase…stau la semafor în maşina mea prea mare, lângă mine, în dreapta, un tip cu iz de provincial, fiţe şi ochelari de soare ridicoli, ţinea un Tico de volan în mari figuri cu cotul scos pe geam. Pornim, dar vai, o mare groapă plină de apă infectă pe care n-am cum s-o evit. Roata intră fatidic în băltoaca imensă şi un val bun de surf se ridică ameninţător peste bietul obiect ce se vrea a fi maşină. Privesc stupefiată cum tocmai am executat un spălat, exterior-interior (20 ron), fără spumă şi la şoferul isterizat ce îşi căuta disperat firea ce tocmai şi-o pierduse şi cu siguranţă i-ar fi fost de folos nişte ştergătoare la ochelarii fără obţiuni…varză, leoarcă, îngrozitor…mă încadrez aiurea pentru stânga cu ochii la “crima comisă”, mă mai înjură un tâmpit şi-i zic şi eu vreo două şi răd…răd de mor.
Dar piesa de rezistenţă din ultima vreme este un pariu…nu mă pasionează politica, dar nu tre’ să fi genial ca să-ţi dai seama cum se întâmplă totul în sfera asta. Vine într-o zi un personaj patetic (unde îi găsesc?) cu aere de mare conspirator cu surse ultra secrete aproape extraterestre, care ştie el, asistă el, aude el discuţii top secret zi de zi, el e cel mai informat muritor din emisferă…L-am ignorat un timp, dar acum mă sfidează că ştie el şi eu mă joc cu linguriţa în griş…Da? Biiine…Pariu. Se aruncă trufaşul în mize serioase cu iz de alcool…nu par interesată şi propun o chestie banală – eu vreau o prăjitură. Râde de mine, mă umileşte…hahaha. Îl las în pace şi pierde pariul pe muzică de Bach cum era de aşteptat şi-l anunţ locaţia unde vreau să servesc prăjitura. Leşină. O vreau la Paris, oameni buni. De nervi a sunat sursa lui cea sigură şi şi-a băgat respectul în ea…poate s-o resusciteze şi pe Maica Tereza…trufia se plăteşte. Altă dată să se mai conecteze la ce difuzează stafiile soldaţilor morţi în primul război mondial, căci, dragii mei, acelea şi nu altele sunt marile minţi luminate care-l informează pe el…Şi-l sfătuiesc să intre în rezonanţă cu râul, ramul…e mai sigur.
Întâmplă-se orice ...suntem aici să râdem...
joi, 29 mai 2008
Şi gata...
Mai demult...
Simt o tristeţe mârşavă
Cum muşcă din mine în grabă;
Şi doare că-s doar o epavă
Cu mintea-n delir şi în lavă
Şi mă simt rău şi nu mi-e bine,
Mă ustură gâtul de sete de tine,
Îmi tremură mâna, mi-e milă de mine,
Împuşcă-mă acum, nu ieri şi nu mâine.
Şi-n glonţul fatal pune iubire
Să mă sting brusc cu ea-n privire.
Din rană sânge crud, o irosire
Din suflet, înger alb, o prevestire.
Apoi...
Când am plecat atunci, mai ştii?
mi-ai dat sărut şi păpădii
am plâns etern şi m-ai iertat,
eu am venit… şi te-am trădat.
Sunt chip de ceară-nşelătoare
într-un moment fatal
mi-ai dat şi ritm şi-nbrăţişare
eu te-am lăsat banal…
Mă pierd pe străzi şi te implor
cu lacrimă nebună,
să nu mă uiţi îngrozitor,
să mă mai vrei o lună…
În final...
Este furtună rea între coline,
mi-e dor de noi şi de trecutul rupt…
căci ce sunt eu?, un chip de lut…
şi nu te ştiu decât pe tine…
Înfige-mi inima-ţi în piept,
joacă-te cu-a mea o noapte,
să-nţelegem mai concret,
cine-i viu şi cine-i moarte…
Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n decor,
Mă lupt cu mine să te omor…
Simt o tristeţe mârşavă
Cum muşcă din mine în grabă;
Şi doare că-s doar o epavă
Cu mintea-n delir şi în lavă
Şi mă simt rău şi nu mi-e bine,
Mă ustură gâtul de sete de tine,
Îmi tremură mâna, mi-e milă de mine,
Împuşcă-mă acum, nu ieri şi nu mâine.
Şi-n glonţul fatal pune iubire
Să mă sting brusc cu ea-n privire.
Din rană sânge crud, o irosire
Din suflet, înger alb, o prevestire.
Apoi...
Când am plecat atunci, mai ştii?
mi-ai dat sărut şi păpădii
am plâns etern şi m-ai iertat,
eu am venit… şi te-am trădat.
Sunt chip de ceară-nşelătoare
într-un moment fatal
mi-ai dat şi ritm şi-nbrăţişare
eu te-am lăsat banal…
Mă pierd pe străzi şi te implor
cu lacrimă nebună,
să nu mă uiţi îngrozitor,
să mă mai vrei o lună…
În final...
Este furtună rea între coline,
mi-e dor de noi şi de trecutul rupt…
căci ce sunt eu?, un chip de lut…
şi nu te ştiu decât pe tine…
Înfige-mi inima-ţi în piept,
joacă-te cu-a mea o noapte,
să-nţelegem mai concret,
cine-i viu şi cine-i moarte…
Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n decor,
Mă lupt cu mine să te omor…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
