Furtuna, luna, floarea soarelui...

Această piesă este dedicată Contesei Giulietta Guicciardi, de care Beethoven era îndrăgostit ....Ea era oarbă, însa dorea mult să admire Luna de pe cer..!! El i-a arătat mult aşteptata lună prin cântec, prin sunetele pianului..





Paşi pierduţi pe iarbă de primavară târzie, vânt cald te măngâie suav pe fruntea tristă şi-ţi răsfiră părul negru ca o perdea dantelată în urmă… şuviţele rebele îţi ştiu trecutul, ţi-au văzut toate secretele şi-n dansul lor povestesc despre tine… fără direcţie, fără chemare… trupul e uşor, pluteşte liber. Eşti goală de tot şi de toate, de gânduri, de amintiri şi regrete… de viaţa de acolo. Copacii blânzi, eterni îţi ascultă tăcerea, te înţeleg, te cred… Atinge-i cu palmele să-ţi simtă sângele supărat pe slăbiciuni şi amăgiri.
Spune-le şi lor visele tale ideale, întreabă-i cu încredere cine eşti tu, de unde vii… Şi-n timp ce le asculţi simfonia, scufundă-te ca o cruce fermecată în iarba-naltă, închide ochii obosiţi şi deschide larg de tot poarta sufletului… să intre în tine adevărul şi liniştea cu toată forţa… îngână delicat cu vocea ta ce-auzi, zâmbeşte împăcată… înalţăte şi zbori o dată cu muzica divină. Simţi? Te recunoaşte şi pamântul … şi cerul… şi luna, eşti fiica lor, parte din ele.
Când erai mică, ţi-aminteşti?, vorbeai cu ele pe ascuns în fiecare noapte… stelele îţi arătau drumurile şi cărările pe care o să mergi şi tu te minunai, luna te făcea puternică, invincibilă… o contemplai ore în şir şi alergai mereu la ea să-ţi iei curaj… cerul şi pământul îţi povesteau cât eşti de frumoasă. Te jucai cu gândul printre nori duelându-te cu ploaia ta dragă, rugând-o mereu să se transforme în furtună furioasă, să ţipi fericită mai tare ca ea, să dansezi desculţă şi despletită ca o zeiţă alături de ea… cât mai iubeai furtuna! Venea mereu surprinzător şi alergai nebună de dor s-o simţi pe piele şi-n fiinţă… şi începea mereu cu-o şoaptă scrisă pe o frunză rătăcită… cât o iubeai! Îngerii tăi erau fulgii de nea, prietenii ţi-erau roua şi floarea soarelui…
Te iubeau în toate culorile fluturii şi gărgăriţele, îţi zâmbeau mugurii grăsuni, lacul în care înotai râzând în neştire îşi limpezea apa înaintea ta… Doar asta ştiai, că tu eşti Crăiasa Anotimpurilor, Crăiţa din povestea fără zmei, fetiţa cu păr de castană şi ochi de cafea… şi inima deschisă.
Într-o zi te-ai întâlnit cu oamenii şi ai început să asculţi muzica lor… te-ai rupt de lumea ta fantastică şi ai rătăcit printre himere până când ai uitat cine eşti şi ce e râsul…
Ce-a mai rămas din fetiţa care iubea natura? Ascultă copacii şi luna, soarele, iarba, universul… ei ştiu!

Hiene oarbe…

În drumul tău, pe câmpul cu un mărăcine,
Zac sfâşiată, seacă şi-n mână cu-n ciuline,
De fusta-mi zdrenţuită, hiene oarbe muşcă,
Sărută-mă pe ochi şi dă-mi drumu din cuşcă…

Devoraţi-vă hienelor între voi, şi-ntregime, fiţi agresive până la paroxism, smulgeţi-vă carnea şi ochii… să sară sângele negru pe ţărână, să se audă urlete infernale. Distrugeţi-vă şi dominaţi-vă până când veţi reinventa termenii dinnou sau din contră.
Mâncaţi-vă ficaţii cu boturile rânjite şi hulpave, în mişcări haotice şi priviri disperate…Vă naşteţi cu o lege deja ştiută : “să domin în neştire, eu sau nimic, mie, vreau, ştiu… eu… eu”.
Nu vă doare mormanul de “eu” care vă sufocă mintea? Nu simţiţi mirosul greu al propriului ego care a început să putrezească în voi, infect şi primitiv pentru că îi daţi să mănânce numai carne încinsă în minciuni şi măruntaie canceroase? Vă zvârcoliţi demente pe toate drumurile şi răcnetele voastre îmbolnăvesc florile, fluturii… visele.
Aţi uitat de mult să dansaţi după freamătul frunzelor… acum alergaţi oarbe în fuste putrezite de sânge bolnav şi vă izbiţi în neştire şi-n delir de tot ce vă iese în cale.
Aţi uitat să spuneţi poveşti şi să plutiţi în visare, să fremătaţi de plăcere… mai ştiţi doar să căscaţi gurile negre, pline de mucegai, să împroşcaţi virulent venin ce iese însoţit de horcăieli scabroase… cu ochi stridenţi şi răi, damnaţi…Vă împerecheaţi în neştire, murdar şi pe nepregătite, nefiresc… obscen, vă înmulţiţi aberant de repede. A mai rămas să vă luaţi aerul şi să vi-l îndesaţi în zdrenţele ce vă ascund bubele infecte… Şi râdeţi senile, bântuite de friguri… că lumea e a voastră.
M-am trezit într-o zi şi am văzut că mă zvârcoleam alături de voi pe scena măcelului, vă lăsam să mă învăţaţi să muşc şi vă hrăneam cu viaţa mea…
În umbră… câţiva spectatori mâhniţi, umili, purtând pe braţe flori, fluturi, vise… Cobor şi eu alături de ei să învăţ să merg şi să vorbesc din nou… să fiu om.

Foaie de varză

Azi efortul făcut la sala de sport ţi-a împins trupul în braţele tentaţiilor naturale…Opreşti într-o “piaţă elegantă”, hainele tale sunt rupte din filme pentru cei ce vând acolo marfă cam ofilită… te rătăceşti printre tarabe…vrei verde, roşu, galben…crud şi zemos…te opreşti aiurea şi sub privirea ta răsare o fiinţă ce nu crezi că a fost conştientă că a trăit vreodată… În creştetul femeii tronează, importantă şi cu siguranţă binefăcătoare, o frunză de varză miraculoasă. Întrebi inutil dacă marfa este iute, ea îţi îndeasă în gură o ridiche prea mare şi zice că tot ce are este ecologic... mesteci ridichea crunt de iute, o laşi să alunece în stomacul tău sensibil şi usturimea te anunţă că s-a supărat pe tine pentru o vreme… Îi dai doi lei pe ridichile ucigaşe sau mai degrabă pe lecţia de estetică, căci femeia, ce nu a trăit vreodată cu adevărat, te-a învăţat azi că natura te îmbracă şi te scoate în evidenţă oricine a-i fi. Cu frunza de varză pe retină şi o stare de amuzament, pleci împăcat, treci prin chinul de a te urca cu toate în maşină, căci pungile vor să cadă, cheile se încurcă prin buzunare… bagă banii, vezi ce faci cu telefonul…off prea multe accesorii… niciodată nu ţi-a plăcut să porţi geantă şi nici de-ar fi să le ţii pe toate atârnate de degete, tot nu o să porţi…Tot farmecul foii de varză se risipeşte când în cale îţi ies două echipaje de poliţie care fac inevitabil, indiscutabil, iremediabil demonstraţia faimei ce o deţin. Eşti prea scârbit de ei şi de cine i-a inventat aşa şi le-a dat drumu pe stradă… înjuri prea evident, şi un copil de 2 ani ar fi reprodus, citind pe buzele tale,“urările”… şi-ţi aduci aminte de mitralieră…dacă ar fi ridichile gloanţe, că iuţi erau, să-i usture şi pe ei… creierul. I-ai sfidat, gata, du-te-n frunza ta de varză şi hrăneşte-ţi ţesutul şi spiritul natural…

Noir Desir

Senzual, spiritual...tipul e mişto, dar : "Pe 27 iulie 2003, în timpul unei dispute, Cantat a lovit-o de mai multe ori pe iubita sa, actriţa Marie Trintignant, care a murit pe 1 august 2003, ca urmare a rănilor provocate de lovituri. Cum actul s-a petrecut în Lituania, la Vilnius, Cantat a fost condamnat de justiţia din această ţară, pe 29 martie 2004, la opt ani de închisoare pentru omucidere involuntară.
Din 28 septembrie 2004, Bertrand Cantat este închis la Muret, în apropiere de Toulouse. Casa solistului rock a ars în întregime pe 11 septembrie 2003, un incendiu ale cărui circumstanţe rămân în continuare vagi, chiar dacă mulţi cred că incidentul este legat de uciderea lui Marie Trintignant." În concluzie, nu căutaţi concerte cu trupa asta, chiar dacă se pare că va fi eliberat în curând. Mă gândesc că dacă nu cei 4 copii ai actriţei, atunci alţii...ştiţi voi!

"Mă lupt cu mine să te omor"

Ce mai fac, ce mai zic…

“Ziua mă rătăcesc printre destine,
Noaptea mă cotropesc mii de suspine,
Aprind o rază să-ţi scriu ce-mi vine,
Te simt mai viu ca ieri, străine…”

Pentru că…

“M-ai rupt în două, să-mi fie clar
Că eu sunt una şi ea un dar…
Îmi sfârtec mintea în mod bizar
Că m-ai iubit rudimentar…”

Şi totuşi…

“Versuri stupide se nasc din amor,
Lacrimi şi jale în fa major,
Pier lumânări topite-n décor,
Mă lupt cu mine să te omor…”

În concluzie…

“Iluzia dulce mă strigă bizar,
Umilă mă pierd în hău şi-n zadar,
Se termină basmul paradoxal,
Trăiesc în prezent simplu, banal,
Ideea de noi şi de mâine e-n van
Nevoia de vis mă seacă fatal…”

Şi….

“Nu dormi, nu vrei, nu poţi să dormi,
Aştepţi, te rogi şi poţi s-aştepţi
Te minţi, tu ştii, nu vrei dar minţi,
Respiri, te miri şi poţi să aspiri…”

“Te chinuie crunt o insomnie,
Mai iese din tine doar poezie,
Ţi-e dor de-o stare de letargie,
Ţi-e gândul la ea(el)… Schizofrenie.”

Aşa eşti tu, nu altfel...

Zile pline… urci în maşină cu somnul în vene şi gândurile anesteziate şi pleci după zvonuri, după cai verzi lăudaţi, desmierdaţi. Oamenii sunt nişte monştrii, nu i-ai mai văzut de mult parcă, şi-ţi par diformi şi groteşti. Ce scot pe gură e o mocirlă fără maluri. Îţi doreşti o mitralieră chiar şi second hand, ruginită şi rusească…numai să funcţioneze… Cu ea să stârpeşti de la rădăcină până la mugur toată ciulinimea care-ţi zgârâie retina şi auzul. Aştepţi să intri undeva unde parcă ţi-e interzis… E curiozitate, e obsesie, indiferenţă. În jur, viermi primitivi… şi te intrebi ce dracu vrei tu de fapt. Un val de somn te anunţă că ai aşteptat în van şi pleci fără să vezi măcar pentru ce ai aşteptat… Ajungi la concluzia că nu ţi-era scris să faci lucrul ăla… şi uiţi.
Cineva care “mereu are dreptate” râde pe săturate că doar ţi-a zis să nu te duci şi tu n-ai ascultat… Şi ce dacă? Insomnia ţi-a înnegrit ochii… şi ai uitat cele 572,3 lucruri pe care trebuia să le rezolvi tot azi… Măcar pâine să cumperi. Repetă până la magazin să nu creadă paparudele alea, care flencăne tot timpul în timp ce se răstesc la clienţi, că te-ai senilizat iremediabil. 4 pâini, 4 lămâi, un ciclu de somn şi un gând genial… Cât costă?
Şi azi nu mai mergi la sală să îţi lucrezi braţele şi pieptul că eşti epuizat. Mâine, mai bine… Ce stare de nevroză! Îl prinzi pe cel mai nevinovat dintre toţi, care nu vrea decât să te invite să socializezi, şi-i scuipi pe ochi şi pe oriunde veninul ce îţi dă pe afară… ”Atâta vreme cât o să cred că ăla e un porc şi aia o terminată, iar cea cu care ieşi o frustrată şi o ipocrită, rămân să citesc”. Na… că ai fost adevărat… Şi leagă-ţi carnetul de gât… avalanşa de idei te chinuie continuu… nu te pierde, nu te irosi şi nu dispera, aşa eşti tu, nu altfel…

Timp şi depresie….

Aţi avut de multe ori banala dorinţă de a deţine, de a controla….desigur. Doar nu sunt unica mârşavă de prin zonă…cu toţii suntem predispuşi la a fii stăpânii lumii, timpului, vieţii…şi când te mai pocneşte şi trufia de a crede ca poţi deţine fericirea…ţi-o iei peste ochi de nu mai vezi clar ani de zile…Când doar ce ai luat un şut in dinţi…aşa din principiu…. ai tot felul de senzaţii, halucinaţii…mai înjuri, mai plângi ca un patetic….vorbeşti singur…hahahha….sau începi să-ţi torni venin în sânge…Te cam chinuie totul, neputinţa joacă şah cu depresia exact în capul tău , timpul e un actor dramatic care te arde cu ţigara pe obraz şi-ţi urcă în spinare 7 zile infernale care te bântuie cât 70 de ani bătrâni, bolnavi şi plini de mucegai….şi , desigur, 7 nopţi în care nu ai voie sa dormi, ci doar să te rogi să nu te trezeşti a doua zi nebun de tot şi să suni aiurea…să auzi o voce absentă cum îţi rupe creierul in două cu… “nu te cunosc”. Şi chiar dacă panica îţi manancă ficaţii, te dai jos din pat şi redevii pateticul de ieri, chiar dacă te minţi că eşti mai puternic cu o idée….Îţi suni vechea gaşcă…ce dracului or mai coace si penibilii ăia…pe unde şi-or mai irosi mediocritatea? Acum nu mai vezi albul din lucruri, oamenii nu mai au gură ….şi de ar avea, tu oricum eşti oripilat de orăcăielile care le emit ei…nimic nu mai are sens. Dar te îmbraci şi îţi coordonezi partea fizică a fiinţei tale să iasă….în club măcar e muzica tare şi nu trebuie să-i asculţi….poate o să uiţi de obsesiile tale…poate muzica, poate ridicolul din cei care bântuie pe acolo, poate drama altuia…
Ei se bucură că te-ai întors, se poartă ca şi cum n-ai fi lipsit nici-o zi….şi sunt la fel de pierduţi în propriile lor dileme…un el hidos de disperat de viaţă şi de faptul că a trebuit să îşi compromită mintea şi firea doar ca să respecte învăţăturile universului, desigur, el e perfect şi restul nişte rataţi….o ea frumoasă şi veşnic singură, disperată sa iasă, în contratimp cu toate legile firescului, oriunde şi cu oricine….alt el care până acum ceva vreme era burlacul bănuit de a fi gay, apare inopinant de însoţit de o tipă insipidă, incoloră, inexpresivă, nesigură, frustrată si ipocrită pe deasupra,care vinde cu talent lacrimi la duzină ….cred că şi ceva sex oral …şi alţi ei pe care îi ştiai mai coloraţi, mai agitaţi…mai vii….Şi ce dacă vor să mergeţi din club în club toată noaptea…ca apoi să le fie foame….îi urmezi fără chef şi fără minte, îi cari cu maşina, râzi de ei şi te identifici cu ei…să treacă timp…să umpli goluri, să afli aberaţii…mai uiţi de tine….Te întorci acasă cand lumea pleacă la muncă….şi vrei să dormi…dar poţi?