Hiene oarbe…

În drumul tău, pe câmpul cu un mărăcine,
Zac sfâşiată, seacă şi-n mână cu-n ciuline,
De fusta-mi zdrenţuită, hiene oarbe muşcă,
Sărută-mă pe ochi şi dă-mi drumu din cuşcă…

Devoraţi-vă hienelor între voi, şi-ntregime, fiţi agresive până la paroxism, smulgeţi-vă carnea şi ochii… să sară sângele negru pe ţărână, să se audă urlete infernale. Distrugeţi-vă şi dominaţi-vă până când veţi reinventa termenii dinnou sau din contră.
Mâncaţi-vă ficaţii cu boturile rânjite şi hulpave, în mişcări haotice şi priviri disperate…Vă naşteţi cu o lege deja ştiută : “să domin în neştire, eu sau nimic, mie, vreau, ştiu… eu… eu”.
Nu vă doare mormanul de “eu” care vă sufocă mintea? Nu simţiţi mirosul greu al propriului ego care a început să putrezească în voi, infect şi primitiv pentru că îi daţi să mănânce numai carne încinsă în minciuni şi măruntaie canceroase? Vă zvârcoliţi demente pe toate drumurile şi răcnetele voastre îmbolnăvesc florile, fluturii… visele.
Aţi uitat de mult să dansaţi după freamătul frunzelor… acum alergaţi oarbe în fuste putrezite de sânge bolnav şi vă izbiţi în neştire şi-n delir de tot ce vă iese în cale.
Aţi uitat să spuneţi poveşti şi să plutiţi în visare, să fremătaţi de plăcere… mai ştiţi doar să căscaţi gurile negre, pline de mucegai, să împroşcaţi virulent venin ce iese însoţit de horcăieli scabroase… cu ochi stridenţi şi răi, damnaţi…Vă împerecheaţi în neştire, murdar şi pe nepregătite, nefiresc… obscen, vă înmulţiţi aberant de repede. A mai rămas să vă luaţi aerul şi să vi-l îndesaţi în zdrenţele ce vă ascund bubele infecte… Şi râdeţi senile, bântuite de friguri… că lumea e a voastră.
M-am trezit într-o zi şi am văzut că mă zvârcoleam alături de voi pe scena măcelului, vă lăsam să mă învăţaţi să muşc şi vă hrăneam cu viaţa mea…
În umbră… câţiva spectatori mâhniţi, umili, purtând pe braţe flori, fluturi, vise… Cobor şi eu alături de ei să învăţ să merg şi să vorbesc din nou… să fiu om.