Praf de stele...

Mai demult a învăţat să mintă…cu foarfeca în mână croia minciuni în formă de rochie… de toate culorile şi formele, de seară – de zi, pentru toţi – pentru ea; le-a făcut groase să-i acopere sufletul bine, nicio emoţie să nu ajungă la porţile fără yală…
A strangulat strigările, pornirile lui, cu funii straşnice… şi a început să uite.
Din când în când, urletele lui disperate aruncau în ochii ei tristeţe… singura dovadă că el mai exista.
Într-o zi va cânta pe scena vieţii, cu ochii plini de umbre, interpretând-o pe dama de roşu, vulgară, cu sâni imenşi, aşa cum îi visa în copilărie… în sală va agoniza un singur spectator obosit şi bătrân, sufocat de minciuni, fără mâini şi fără vlagă să aplaude… sufletul ei…
Prea târziu cortina se lasă peste moarta cea vie, învinsă şi senilă - în sală praf de stele se împrăştie haotic…