“Take it all or leave me alone”

Flori ofilite într-o vază albastră te anunţă că ieri aveai chef de orice, de o nebunie, de absolut. Ieri s-a ars intens şi e la fel de ofilit ca plantele ce le arunci acum îngândurat.
Va apucat vreodată furie nebună şi-n demenţa isterică să reuşiţi să scufundaţi o armată de oameni care privesc neputincioşi către agonia voastră? Aţi reuşit vreodată să umpleţi un salon de ospiciu cu cei mai dragi din jurul vostru, într-un moment în care voi înşivă sunteţi cel mai agresiv şi virulent pacient al instituţiei care injectează calmante la ore fixe?
Oamenii au multe temeri, dar să vă feriţi de prăpastia nehotărârilor şi a nesiguranţelor la fel cum vă feriţi corpul de boli, casa de foc şi hoţi, copiii de droguri.
În turbarea ta, când toţi te întreabă : “ce vrei, suflete?”, tu te simţi ca un smintit fără memorie, dorinţă şi nevoie. Te uiţi la toţi şi ştii că ţi-ai uitat şi numele, cum a-i putea să ştii ce vrei? Nu mai ştii ce iubeşti, nu mai ştii în ce crezi, nu te mai chinuie decât un rău fizic, o moarte care-ţi macină măruntaiele.
Ai în spate un STAI şi în faţă un VINO, iar tu eşti doar unul singur…influenţabil, slab, debil. Informaţiile vin rapid, surprinzătoare… nici măcar nu le intuieşti, nu ai timp să le digeri şi vin altele… ieri nu ştiai cât de mult, cât de infinit, ieri erau alte adevăruri… gândeşti în funcţie de grindina de cuvinte cu care eşti bombardat …şi nu ai timp, nu există timp să reuşeşti să înţelegi sau să simţi.
Ce ieri ştiai că e o adiere caldă pe obrajii tăi, azi e un vânt alert care îţi muşcă inima… ce ieri te-mbrăţişa suav şi te înnălţa într-o plutire, azi te zdrobeşte nemilos de ziduri roase de timp... şi ieri era un glas de înger care te învăluia într-o poveste, iar azi îţi porunceşte…”ACUM, AICI, FĂ-O”.
În sevrajul acesta incomensurabil, tu ţi-ai pierdut raţiunea, lacrimile îţi macină ochii, disperarea şi panica te-au răpus mai rău ca un cancer… nu mai faci decât să abandonezi şi să laşi natura ta să răspundă la stimuli… căci doar ei mai pot sa te facă să reacţionezi.
Dacă nebunia durează 5 zile, în a-6-a zi vei fi mai bătrân cu 5 ani rebegiţi şi mai contează doar unde ai ales să-ţi tratezi ridurile şi prostia. În faţa unor decizii capitale de care depinde tot restul vieţii tale nu ştii ce vrei, e o lege pe care am aflat-o acum ; e totul un joc de noroc infernal şi diabolic de bine pus la punct. Şi când miza este fericirea, sublimul, perfectul, binele, pacea ( iluziile după care alergăm câţiva ca disperaţii ) …ai pus-o... mai bine nu te încumeta.
Mai ai în sistemul tău nişte principii care te constrâng : să nu trădezi, să nu distrugi destine, să nu abandonezi sufletele care depind de tine, să nu batjocoreşti speranţe şi vise, să nu dezbini.
Şi STAI şi cu VINO încep să se joace în creierul tău anesteziat. Într-un final când puterile te-au abandonat definitiv, apelezi la o ultimă soluţie: întrebarea de departajare pusă celor două “tu ce mai ai de spus?” , apoi intri într-o cameră goală, te dai cu capul de toţi pereţii până când totul arată ca o scenă de groază însângerată, te rogi pentru puţină vlagă, ieşi şi înfigi cuţitul ; o crimă tot ai de comis.
Când liniştea se lasă, realizezi că ai înfipt cuţitul în propria ta inimă, că tu eşti cel ucis, sacrificat, blocat în lumea unde poţi să exişti sfârtecat în milioane de cioburi. Niciodată nu a-i fi ştiut să arăţi ca un întreg… niciodată nu a-i fi ştiut să conduci cu două mâini, să renunţi la zâmbetul teatral, să învingi toate viciile, să renunţi la jucării, să arzi trecutul… .
Şi rămâi ros de gânduri şi regrete, într-o lume care te acceptă putrezit, răpus, mort… rămâi şi taci. După o vreme … rămăşiţe de durere impregnate profund în sufletul expus cu inconştienţă. Atunci s-au spart visele şi s-au spulberat cu furie în toate zările într-o infinitate de particule tăioase, minuscule… parte din ele ţi-au mutilat fiinţa, dar au şi învăţat-o. Suspinele cântă-n surdină… rătăceşti pe străzi bonave cu privirea încordată şi mai cauţi încă o dată ce ai pierdut. Cauţi în ochii lor, prin maşini, printre frunze… printre fraze… şi te sperie gândul că mâine vei fi mai senil, mai orb. Aşa o să-ţi porţi materia prin lume, seacă şi fără rază… ai dat totul atunci…oricum nu ţinea de tine, oricum aşa era scris.

“I'm scared to face another day
Cos the fear in me just won't go away.
In an instant, you were gone and I'm scared.”