Furtuna, luna, floarea soarelui...

Această piesă este dedicată Contesei Giulietta Guicciardi, de care Beethoven era îndrăgostit ....Ea era oarbă, însa dorea mult să admire Luna de pe cer..!! El i-a arătat mult aşteptata lună prin cântec, prin sunetele pianului..





Paşi pierduţi pe iarbă de primavară târzie, vânt cald te măngâie suav pe fruntea tristă şi-ţi răsfiră părul negru ca o perdea dantelată în urmă… şuviţele rebele îţi ştiu trecutul, ţi-au văzut toate secretele şi-n dansul lor povestesc despre tine… fără direcţie, fără chemare… trupul e uşor, pluteşte liber. Eşti goală de tot şi de toate, de gânduri, de amintiri şi regrete… de viaţa de acolo. Copacii blânzi, eterni îţi ascultă tăcerea, te înţeleg, te cred… Atinge-i cu palmele să-ţi simtă sângele supărat pe slăbiciuni şi amăgiri.
Spune-le şi lor visele tale ideale, întreabă-i cu încredere cine eşti tu, de unde vii… Şi-n timp ce le asculţi simfonia, scufundă-te ca o cruce fermecată în iarba-naltă, închide ochii obosiţi şi deschide larg de tot poarta sufletului… să intre în tine adevărul şi liniştea cu toată forţa… îngână delicat cu vocea ta ce-auzi, zâmbeşte împăcată… înalţăte şi zbori o dată cu muzica divină. Simţi? Te recunoaşte şi pamântul … şi cerul… şi luna, eşti fiica lor, parte din ele.
Când erai mică, ţi-aminteşti?, vorbeai cu ele pe ascuns în fiecare noapte… stelele îţi arătau drumurile şi cărările pe care o să mergi şi tu te minunai, luna te făcea puternică, invincibilă… o contemplai ore în şir şi alergai mereu la ea să-ţi iei curaj… cerul şi pământul îţi povesteau cât eşti de frumoasă. Te jucai cu gândul printre nori duelându-te cu ploaia ta dragă, rugând-o mereu să se transforme în furtună furioasă, să ţipi fericită mai tare ca ea, să dansezi desculţă şi despletită ca o zeiţă alături de ea… cât mai iubeai furtuna! Venea mereu surprinzător şi alergai nebună de dor s-o simţi pe piele şi-n fiinţă… şi începea mereu cu-o şoaptă scrisă pe o frunză rătăcită… cât o iubeai! Îngerii tăi erau fulgii de nea, prietenii ţi-erau roua şi floarea soarelui…
Te iubeau în toate culorile fluturii şi gărgăriţele, îţi zâmbeau mugurii grăsuni, lacul în care înotai râzând în neştire îşi limpezea apa înaintea ta… Doar asta ştiai, că tu eşti Crăiasa Anotimpurilor, Crăiţa din povestea fără zmei, fetiţa cu păr de castană şi ochi de cafea… şi inima deschisă.
Într-o zi te-ai întâlnit cu oamenii şi ai început să asculţi muzica lor… te-ai rupt de lumea ta fantastică şi ai rătăcit printre himere până când ai uitat cine eşti şi ce e râsul…
Ce-a mai rămas din fetiţa care iubea natura? Ascultă copacii şi luna, soarele, iarba, universul… ei ştiu!